SE TERMINĂ OARE TINEREȚEA ÎN VÂRFUL NASULUI?

De 10 apr., 2024 0 No tags 0

Venirea primăverii mă obosește întotdeauna. De aceea am trecut pe vitamine. Par că m-am dres în ultima săptămână. Am început și Jurnalul lui Kafka. Am partener de suferință. Dacă uneori vi se întâmplă să căutați parteneri de suferință în literatură, puneți mâna pe Kafka sau Blecher. Mergeți la sigur. Mă simt înțeleasă în trădarea corpului cu Kafka. Să nu mai vorbesc despre felul în care scrie, ajunge să te obsedeze.

Se termină oare tinerețea în vârful nasului și tot de acolo începe moartea?

De câteva zile rumeg la această frază. Cum i-o fi venit alăturarea dintre vârful nasului, tinerețe și moarte? Ce anume, în acele vremuri, îi influența gândirea să născocească asemenea asocieri? Activitățile zilnice din ultima lună m-au infectat de griji financiare. Schimbăm ușile la apartament, schimbăm gresia la baie, iar creativitatea mi s-a suspendat. Nu creez. Mă perpelesc.

Oare mai ajung de ziua mea, așa cum mi-am propus, la Copenhaga? Oare anul acesta mai găsesc să aloc o parte din buget pentru investiția în artă? Cât să investesc? 1000-2000 mii de euro? Câte pagini să scriu în manuscris pe săptămână? O să mai scriu sau o să abandonez? Ce nuanță de alb să folosesc pentru gresia din baie? Zece pagini în manuscris? Încerc o amorsare. Să pun în practică ce citesc la Daniel Kahneman. Interesul meu este să scriu, să duc până la capăt ideea ce mi se învârte în cap de câțiva ani deja.

Articolele de pe blog îmi întrețin iluzia scrisului. Defulez în special nimicurile. În lipsa unui terapeut, m-am cârpit sufletește cu regurgitări metaforice. N-am depus efortul introspecției. Emoțiile n-au crescut în intensitate și m-am păstrat aproape sănătoasă la cap.

Ce faceți pentru a rămâne sănătoși la cap și cât credeți că sunteți influențabili?

Foto: Lorena Dumitrașcu

SCOATEȚI ADOLESCENȚII LA SPECTACOLUL ÎMBLÂNZIREA SCORPIEI DE LA NAȚIONAL

De 9 apr., 2024 0 No tags 0

Dacă unii dintre voi aveți în ogradă adolescenți așa cum am și eu, atunci vă propun să-i scoateți la spectacolul Îmblânzirea scorpiei de la Național. Citiți Național Timișoara pentru cei din afara spațiului bănățean.

Adaptarea după Shakespeare o să-i atragă, poate, dar regia lui Radu Iacoban o să-i fascineze. Vă jur! Mara a stat cu gura căscată tot spectacolul, iar când mezinul, Matei din tei era gata să ne scoată din sală prin tărăboiul declanșat acasă, tot chipul i s-a schimonosit. N-am părăsit sala, norocul nostru!

Finalul spectacolului a prilejuit contactul Marei cu credibilitatea. Mama, chiar am crezut că s-a supărat actrița (Flavia Giurgiu)! I-am zâmbit cu drag perpelindu-mă la căldura propriului eu. Firește că mi-am atribuit meritul de a o apropia pe Mara de teatru, de spectacole, de actori. Iubesc teatrul! Iubesc actorii! Iubesc dispozițiile declanșate de interpretări, replici, cuvinte.

Frecventăm teatrul împreună de vreo 10 ani, Mara și cu mine, dar acum s-a insinuat ceva în tonul ei când cere la spectacol. Cunoaște și pretinde. Cine joacă? Ce se joacă? O să ajungem și la regie, și scenografie curând. Cât ai zice pește sunt convinsă.

Nu mă las rugată. Joi mergem la Zorba grecul. Alina Ilea a rămas în conștiința ei tot Doamna Ceainic. E greu când am asistat de trei ori la spectacolul Frumoasa și bestia. O să corectăm reprezentarea, probabil, joi seara. Rolul făcut de Alina în Zorba se imprimă pe retină.

Până joi, ies astă seară la Arta comediei, spectacol care a avut premiera în 6 aprilie.

Ne vedem la teatru!

Foto: Adrian Piclisan

OMUL CARE MI-A ATRAS ATENȚIA – DIANA CIUPAC

De 8 apr., 2024 0 No tags 0

Anul trecut am achiziționat un tablou de Uliana Gujuman. O acțiune absolut nouă pentru mine, căci am crescut cu un artist în familie – pictorul Gheorghe Mosorescu -, dar mi-a lipsit educația investiției în artă. Cât trăim în lumea asta este nevoie să ni se atragă atenția într-o direcție sau alta. Cineva să ne atragă. Pentru investiția în artă, omul care mi-a atras atenția se numește Mirela Vlăduți.

Tot anul trecut am mai suportat o RE-atragere. Este vorba despre aur. Până la liceu am purtat tortițe de aur. Ani la rândul n-am primit permisiunea să le dau jos din urechi. L-aș fi dat, oh ce le-aș mai fi dat! Mie îmi plac cerceii mari, cât mai mari. De aceea am admirat întotdeauna bijuteriile țigăncilor. Asocierea cercei mari și țigancă s-a insinuat fără să prind de veste. Deseori am complimentat femeile țigănci pentru cerceii lor.

La liceu am dat jos tortițele. M-am îndrăgostit iremediabil de argint. Diversitatea combinată cu accesibilitatea prețului argintului au întreținut fluturii îndrăgostelii. Poveștile despre cocoșeii de aur ai familiei mă umpleau de nostalgie dureroasă, dar am suportat durerea și nu am revenit la tortițe. Ascunși în podul casei, acești cocoșei au ieșit câte unul pentru a împodobi urechile copilelor și nepoatelor. Vremurile nesigure și periculoase din comunism au obligat-o pe bunică-mea la un aranjament neprofitabil cu meșterii aurari din familie. Și-au făcut o prea mare parte. Nimic nou în lume, necinstea și lăcomia apar în toate poveștile.

Tortițele le-am schimbat un deceniu mai târziu. Avertismentul mamei, să am grijă ce aur primesc la schimb, mi-a trecut pe lângă urechi. Pentru mine cocoșeii au fost o poveste. Nu mi-am tulburat avântul și entuziasmul de la 20 de ani cu carate și puritate.

O altă poveste despre aur s-a scris în timpul scurs de la 20 de ani la 40 de ani. Diana Ciupac mi-a atras atenția asupra aurului. În pandemie mi-am comandat un lanț cu un pandant. De la gât îmi atârnă harta lumii pentru alinarea sufletului de călător. De atunci am început să urmăresc bijuteria GIA. Într-o zi mi-au picat ochii pe un model de cercei mari de aur, iar în altă zi i-am comandat. Între timp am aflat cum anume au fost realizați. Diana a măsurat cu liniarul de unde și până unde și-a dorit să aibă cerceii. A desenat modelul, o inimă, hașurat ca să indice inima plină, fără tăieturi, fără decupaje. Tehnicianul a priceput zona fircălită ca model în sine și nu ca indicație de acoperire cu hașuri a unei porțiuni de desen. O eroare de judecată care, în aceste circumstanțe, a prilejuit un prototip perfect. Modelul face parte din colecția Geometrica, o colecție realizată, pregătită, crescută și îngrijită de Diana. Povestea cerceilor lungi, Amour se numesc, au încheiat ciclul de reacție la tortițe. Contează să-ți dai consimțământul și să-ți fie luată în considerare părerea.

Azi port cercei de aur din plăcere, o plăcere redescoperită cu ajutorul Dianei.

Foto: Lorena Dumitrașcu

CEI ȘAPTE ANI DE ACASĂ. LĂSAȚI PRIMELE TREI RÂNDURI COPIILOR

De 3 apr., 2024 0 No tags 0

M-am apucat. Am prima pagină scrisă în manuscris. Romanul, imaginat până una alta, se va numi Cel dintâi care iartă. Sunt încântată de titlu chiar dacă nu am habar de cum va decurge scrierea lui. Este vorba despre o fată care pleacă în căutarea mamei. Nimic extraordinar, știu, dar nu e totul atât de simplu.

Azi, încă de dimineață, am decis să îndeplinesc rolul de scriitoare. Am suspendat tot ce ține de copii. Ora 13 mă pune la punct oricum. Mateiu îmi reamintește. E tare vocal băiatul meu.

Duminică dimineață am fost cu el la Merlin. Merlin este teatru de copii. S-a jucat Doi purceluși sau Cei șapte ani de acasă. M-am așezat la locul meu, rândul 4, locul 1 cu Mateiu în brațe. Locul lui din primul rând încă nu-l ocupă.
La Merlin primele trei rânduri aparțin copiilor. Din rândul patru li se permite adulților să stea. Aceasta este regula. Din 2012 de când am început să frecventez teatrul de păpuși cu Mara, aceasta regulă este încălcată de părinți. M-am obișnuit. Nu mă mai vedeți șocată. Repetiția pregătește obișnuința. Totuși intru mereu zâmbitoare în sală și privesc admirativ părinții. Îi consider, pe baza unor asocieri personale, persoane inteligente, educate, sensibile. Își aduc copiii la teatru. Apoi începe dezmățul. O mamă, două mame se așază în rândul doi. Tați mătăhăloși răsfrânți pe locurile centrale. Duminica la Merlin individualismul atinge cote colosale. Contează un unic copil, copilul meu, atât. În sală încap zeci de copii unici.

Nu mai știu cum să-mi interpretez eroare de judecată. Publicul pare neschimbat din 2012. O decadă s-a scurs, iar primele trei rânduri tot nu rămân exclusiv copiilor. Extind această situație, această observație la o scară mare, la educația românilor. Când se va întâmpla să acționăm pentru binele comun?

Următorii ani o să tot frecventez Merlin. Mateiu încă n-a aflat de Noua poveste a Scufiței Roșii cu lupul care papă orez cu lapte. Se joacă luna aceasta în 21 aprilie de la 11 și de la 13. Luați-vă copiii și haideți la teatru! Lăsați primele trei rânduri copiilor. Vă rog.

Mulțumesc.

Foto: Alin Zelenco

AMORSARE PENTRU TESTUL MENSA. E CU PUTINȚĂ?

De 2 apr., 2024 0 No tags 0

Am fost un copil frumos. Mi-a zâmbit soarele și i-am zâmbit cu toți dinții înapoi. I-am sedus și i-am fascinat pe adulții din copilărie. Am fost o școlăriță frumușică. Mi-am pierdut pentru puțin timp autoritatea frumuseții în tunsoarea castron a lui mamanu și a dinților lipsă. Influența lui mamanu și cerințele societății m-au zăpăcit în următorii ani. Ca studentă, năpădită de cerințe, gelozii, răutăți, aprecieri, priviri furișe, câteva respingeri și mai multe amorezări ale băieților de felul imperfect din alcătuirea trupului meu mi-au reamintit de copilul frumos din copilărie.

Clar ca lumina zilei că m-am născut cu un aspect estetic. Povestea scurtă și intensă a frumuseții mele asta a fost. Ceea ce mi-am dorit întotdeauna a fost inteligența. Crescută și amorsată că sunt proastă cu pornire de la știința matematicii, inteligența mi-am dorit-o obsesiv. Fără grija frumuseții, m-am aruncat în construirea inteligenței cu mâinile goale. Cum? M-am pus pe citit autori grei: Dostoievski, Tolstoi, Goethe, Joyce. Așa consideram pe vremuri, că autorii de care se feresc cei mai mulți de vârsta mea sunt grei. Ce amuzant și prostesc în același timp!

Dar nu m-am salvat de mediocritate. Rezultatul testului Mensa m-a situat la average. Imaginați-vă rezultatele ca un deal. Urci dealul să arăți că nu ești idiot. Majoritatea urcăm. Majoritatea ajungem în vârf, aproape de vârf. Nu trecem dincolo. Mintea refuză să mai facă asocierile corecte și rămâi average. Felicitări! Cocoțață în vârful dealului de ani de zile îmi zgândăr mintea cu lecturi din Dawkins, Sapolsky, Kissinger, Heidegger, Nietzsche, Kahneman.

Cu fiecare capitol din Kahneman simt cum mă deștept. Aș mai da o dată testul Mensa. Sunt capabilă să mă amorsez ca să-mi cresc cu câteva sutimi rezultatul testului. Știți că amorsarea funcționează pe fiecare dintre noi? Efortul mintal le este oamenilor dezagreabil. Preferăm lejeritate și familiaritatea. Acțiunile sunt influențate de cuvinte și imagini. Marketingul o știe. Stați cu un creion în gură care vă obligă să zâmbiți. Cel mai probabil o să vi se schimbe dispoziția. Încercați! Reveniți aici să-mi confirmați.

Mă opresc aici. Mai citesc un capitol de Daniel Kahneman. Purtați o carte.

Foto: Lorena Dumitrașcu

TOȚI OAMENII ÎȘI DAU IMPORTANȚĂ

De 1 apr., 2024 0 No tags 0

Ador ziua de luni. Respir. Mara merge la școală. Mateiu merge la grădiniță. Mă refer la zilele bune.
Îmi prepar ceaiul și mă adun. Zac unde se nimerește. Înainte să mă abandonez lenei, schimb patul, dau cu aspiratorul, bag o mașină de spălat. Dar zac. Mai spăl farfuriile de la micul dejun. Apoi zac.
Și într-adevăr apuc să zac.
În câteva minute încep să mă foiesc. Să merg la supermarket? Să gătesc? Să citesc? Să scriu? Ce să scriu?
Spectacolul Îmblânzirea scorpiei mi-a oferit o dispoziție glorioasă. M-a scos din rutină, m-a scuturat de activitățile zilnice obișnuite. În loja mea s-a petrecut ceva magic.
Am citit un capitol din Kahneman, dar o să-l las deoparte pentru Kafka. Poftesc la literatură cum poftește creierul la dulce.
M-am apucat de scris acest text. Fără interes pentru public, dar mă ajută să vomit. E o vomă metaforică. Îmi simt trupul greoi. Mi-e mintea încețoșată. O să mă simt mai bine după publicare.
Caut în fiecare zi să-mi susțin însemnătatea. Mă consolez cu ceea ce primesc de la copii. Mara nu a întrebat deloc cât mai durează spectacolul Îmblânzirea scorpiei. Mateiu se trezește dimineața și mă anunță că se bucură de mine.
Mă răsfăț. Făt Frumos și cu mine prindem uneori o oră a unui context favorabil destrăbălării entuziaste. Tot ce îmi stă în putință înfăptuiesc pentru a duce o viață la adăpost de disperare și melancolie. Toți oamenii își dau importanță, iar sistemul fiecăruia de valori desenează o hartă proprie.
Bip-bip, m-a salvat mașina de spălat. E gata! O să întind cearșafuri. O să le scutur. Or să mă doară brațele.
O să ajung și să pedalez pentru piciorul meu ușor handicapat cu ligamentul parțial rupt. Cred că o să ajung. Mă scutur de cugetările despre importanța vieții. O să le reiau mâine după ce las copiii la școală. Școala lor reprezintă Actul I dintr-o piesă care nu ajunge niciodată la Actul II.

Imediat ajunge acul ceasului la 13. Merg după Mateiu la grădiniță. Creierul ia pauză și uneori abia îl trezesc.

Mergeți la spectacolul Îmblânzirea scorpiei. Interesul Marei îl recomandă.

Foto: Bogdan Mosorescu

AM NEVOIE DE O SECUNDĂ SĂ-MI VĂD DE TREABA MEA

De 27 mart., 2024 4 No tags 0

La o ședință foto cu Lorena Dumitrașcu i-am cerut să mă facă nemuritoare cu o fotografie în care rujul roșu, în urma ștergerii intenționate cu podul palmei, mi s-a întins pe filtrum – șanțul mic și pufos dintre buză și nas -, bărbie și obraji. Vă miră cererea? Are legătură cu proiectul #poartariduri.

Rujul întins într-un asemenea hal nu are nimic de-a face cu calitatea produsului. Imaginați-vă o gură de femeie mânjită cu ruj. Imaginați-vă personajul lui Sebastian, superba femeie cocoțată pe un gard să rupă niște liliac alb, să se dea jos, să se întoarcă cu fața spre voi și să fie mânjită cu ruj. Care ar fi reacția? I-ați atrage atenția? Ați râde? V-ați face că nu observați?

Reacția depinde și de vârstă. Adultul a învățat să se poarte frumos. Un copil probabil ar râde. Bat câmpii despre această situație deoarece cuprinde, pe înțelesul tuturor, atitudinea tuturor femeilor care au exagerat în a aduce îmbunătățiri chipului.

Firește, o femeie, rudă apropiată cu clovnul, pretinde să nu ai nici o reacție. Să te faci că nu observi gura mânjită, adică buzele enorme, sprâncenele tatuate, fruntea nemișcată, pomeții umpluți la maxim. Educația ne-a deformat și ne ascundem reacția. Mimăm ceva dacă ne-au trădat mușchii înainte să intervină rațiunea. Adevărul este că aceste chipuri ne scot din lenea în care băltește creierul. Începem să activăm cortexul ca să supraviețuim în societatea obsedată de tinerețe fără bătrânețe.

Joaca asta impusă de doar de unul dintre jucători mă exasperează. Mi-e foarte greu să nu mă holbez. Nu-mi este deloc greu să pricep, să mă detașez, să-mi văd de treaba mea. Am nevoie de o secundă fără să rănesc sentimentele nici unei femei că am judecat-o. Îmi cer scuze dacă judec, nu e intenționat, e gândirea rapidă. Dați-vă și voi o secundă să depistați reacția. Dincolo de reacție intervine felul de a fi.

Sunt o femeie încântată de posibilitățile și îmbunătățirile esteticii. Încep să adun informații despre operația de mărire a sânilor. Mă interesează să-i ridic fără să-i măresc. Clătitele îmi plac în farfurie cu gem de zmeură. În maioul alb de bumbac prefer sânii țanțoși așa cum îmi amintesc că i-am purtat înainte de alăptare.

Nu intervențiile chirurgicale le refuz, ci purtarea crudă dovedită pe chipuri în numele frumuseții. Frumusețea stă în ochii privitorului, dar asta înseamnă o învățare prealabilă. Nimeni n-a învățat să iubească chipurile deformate. Probabil învățarea se petrece în timp ce tastez, dar asta nu mă bucură cât de puțin.

Îngrijiți-vă, femei, dar nu exagerați!

Foto: Lorena Dumitrașcu

TRISTEȚEA VIEȚII FĂRĂ ZAHĂR

De 25 mart., 2024 0 No tags 0

De o lună, beau cafeaua fără zahăr. Din ianuarie, în urma unei decizii cerebrale, rațiune fără strop de emoție, n-am mai cumpărat nici o haină. Cochetez cu ideea de a nu mai cumpăra nici o haină timp de un an de multă vreme. Dezlegare primește lenjeria. Am pus în practică, iar proiectul se află în desfășurare.

O lună de cafea neîndulcită mi-a confirmat tristețea vieții fără zahăr. O viață fără zahăr nu e pentru mine. Practic veselia în general. Excesul de zahăr constituie o poveste separat. Excesul ademenește boala, stropul de zahăr zăpăcește boala prin zâmbet cald și satisfacție sufletească. Cele aproape trei luni scurse fără a cumpăra nici un articol de îmbrăcăminte mi-au adus un strop de liniște financiară. Bugetul lunar scade, dar nu o mai ia la fugă.

Aplicațiile de pe telefon au luat-o razna. Ademenirile studiate intens la marketing m-au derutat la un moment dat. Am avut senzația că într-adevăr ratez ceva deoarece numai membrii, numai la o dată anume, numai atunci pot trece prin ușa special deschisă pentru mine. Unii dintre voi vă gândiți, poate, la ușa din romanul Procesul de Kafka. Alții faceți asocieri cu neurotransmițătorul și receptorul care se potrivesc ca o cheie și broasca pentru care a fost făcută. Remarcabil rămâne acest drum propriu croit de omul modern prin cumpărături. Propriul drum, propria ușă înseamnă cumpărături.

O să eșuez în acest proiect. Sunt absolut convinsă. O să-mi găsesc justificări. O să-mi aduc argumente. O să fiu înțelegătoare cu mine, dar reclama e sufletul comerțului. Fără a vedea și fără a auzi de nevoi inventate, omul s-ar așeza bine în el și cu el.

Nu sugerez să vă retrageți în munți sau să vă puneți pătura în cap. E la fel ca în cazul zahărului. O linguriță aduce bucurie, un borcan întreg provoacă greață.

Concluzie:
Răsfățați-vă! Meritați.
Îmbuibarea ocoliți-o. Îmbuibarea mimează fericirea, o cumpără. Vă distrage atenția de la ceea ce contează. Ce contează? Să fiți bine în propria piele indiferent cu ce o acoperiți sau o împodobiți. Reamintiți-vă că extazul vă ajunge la orizontală fără haine, doar piele pe piele și accelerație pe bună dispoziție.

Râdeți înainte de toate și îngrijiți-vă deopotrivă creierul, trupul și viața amoroasă!

Foto: Bogdan Mosorescu

ÎȚI PRINDE BINE ÎN VIAȚĂ SĂ ALCĂTUIEȘTI UN PLAN CHIAR DACĂ NU TE ȚII DE EL

De 21 mart., 2024 0 No tags 0

Mara a împlinit 14 ani. Mateiu a împlinit 3 ani. Mă consider extrem de norocoasă să cresc o fată și un băiat. Pot să observ în liniștea casei dezvoltarea pe gen.

Mara numește des lucrurile dorite. Firește, lumea materială a luat-o cu asalt. Mi-ar plăcea un ceas Rolex, un anumit model de inel de la Cartier, Babele de zăpadă de la Meta Spațiu.
Mateiu indică și cere explicații, dar nu numește. Ce e aia? Ce face aia? Eu aș prefera să se întâmple pe dos. Mara să nu mai numească, iar Mateiu să numească. Să aud: Mi-ar plăcea acel model de inel punct. Ce înseamnă acel semn de pe clădirea din față?

Caut neîncetat soluții să-mi ghidez cei doi copii. O concluzie la care am ajuns recent mă direcționează spre îndrumare. Să-mi dirijez copiii spre o anumită țintă.

M-am scuturat greu de provincialism. A durat atât, 20 de ani bătuți în cap, deoarece mi-a lipsit îndrumarea. Am crescut ca buruiana. Am fost ca o oaie dintr-o turmă lăsată de capul ei fără cioban. Am prins din zbor, de la un profesor, de la alt profesor, din vorbe de duh ale bunicilor sau părinților, de pe marginea ocupată ca observator, din cărți, că îți prinde bine în viață să alcătuiești un plan chiar dacă nu te ții de el. Aceasta este concluzia.

Îți prinde bine în viață să alcătuiești un plan chiar dacă nu te ții de el.

De aceea am ajuns la 40 de ani și în continuare aștept să-mi înceapă viața de adult. De 14 ani am devenit responsabilă pentru o altă ființă. Apariția Marei nu a încheiat procesul de maturizare. M-am blocat într-o buclă temporală. Trupul ține pasul cu timpul, iar mintea aranjează, ordonează, plănuiește cum să-mi fie viața. Care viață? Am trecut deja de jumătatea vieții. Împlinesc 41 de ani și nu scap de senzația că încă sunt copil la mama și tata acasă. Ca adult descriu răzvrătirea în loc să acționez din voință. Blocată în infantilism, mi-a pus singură diagnosticul. Firește, râd când afirm ceea ce nu înseamnă că e mai puțin adevărat.

Acest lucru s-a întâmplat, consider eu, deoarece n-am avut parte de îndrumare. Cu o călăuzire potrivită intereselor persoanei mele azi n-aș fi într-un dans executat la voia întâmplării. O resursă redutabilă, pasiunea, dețin o cantitate inepuizabilă, a schimbat deseori pașii și ritmul dansului.

Îndrumarea prilejuiește un dans întreg, propriul dans cu ritm individualizat. Oftez. Nu știu deloc cum o să mă achit de cea mai dificilă sarcină a unui părinte. Să le arate drumul copiilor fără să-i infecteze cu dorințele personale.

Viața mea continuă, de la nașterea copiilor, în paralel cu viața lor, ca șinele de tren. Eu nu sunt ei, ei nu sunt eu. În mijlocul tuturor acestor preocupări, încerc să scriu o carte și să nu uit de mine. Încep să mă micșorez și să renunț. De aceea sună alarma în mine. Sunt în pericol de pierdere a unui sine oricum fragil și zăpăcit.

Foto: Bogdan Mosorescu

EȘTI UN NOROCOS SĂ-ȚI CREȘTI COPILUL ALĂTURI DE IUBIREA VIEȚII

De 20 mart., 2024 0 No tags 0

Întrerup șirul articolelor despre femeile adulte care-și poartă ridurile, despre ieșirile la teatru, despre lectură ca stil de viață, despre interesele mele care-mi dau motive de liniște și neliniște pentru a vă vorbi din nou de despărțire.

S-a mai despărțit un cuplu dintre cunoscuții mei. De obicei salut decizia partenerilor conștienți că drumul are două părți, dreapta și stânga. De cuplul acesta în mod particular mi-a părut rău. De-a lungul anilor s-au prezentat ca o echipă. Comportamentul ei, reprezentat de o gură frumoasă și senzuală, a susținut și a adorat bărbatul. Comportamentul lui, reprezentat de o gură îndrăzneață, a celebrat și a respectat femeia. Așadar, ce s-a întâmplat? Vă întrebați? Eu m-am întrebat, dar n-am pus întrebarea. Știu că nu o alta îl așteaptă pe el să semneze actele de divorț. Știu că nu un altul o așteaptă pe ea să semneze actele de divorț.

Într-un cuplu se strecoară pe simțite a treia persoană de când lumea. Nici nu ieșisem din peșteri și obișnuința era deja creată. Dar chiar și atunci nu a treia persoană este vinovată. Poate celălalt oricât de tânăr, de frumos, de atrăgător să sfârșească iubirea pentru propriul partener? Da, poate. Nu, nu poate. Dacă poate, atunci nu e iubire. Mulți ne însoțim din motive greșite și nu o recunoaștem. Cei mai mulți ne însoțim pentru a face copii și din frica de singurătate. Apariția amantului ține de căutarea inefabilei iubiri care schimbă felul în care percepem lumea.

Câți dintre noi refuzăm iubirea? Și chiar putem, prin voință liberă, s-o refuzăm? Experiența îmi confirmă că nu. Nu putem refuza iubirea. O excepție am găsit într-un anume context. Presupun că e cazul cunoscuților mei. Poți să iubești, dar felul în care îți crești copilul să calce în picioare iubirea. Se declanșează războiul iubirilor, iubirea romantică cu iubirea parentală. Iubirea parentală câștigă adesea, dar nu tot timpul, cu părere de rău pentru copii.

Până la urmă reduc totul la noroc.
Ești un norocos să-ți crești copilul alături de iubirea vieții tale.

Foto: Bogdan Mosorescu