În ultimele săptămâni m-am cufundat în lectură. Citesc cu disperare. Viața mea depinde de asta. De mică am avut momente când m-am simțit pe marginea prăpastiei. De fiecare dată m-am consolat cu cărțile și cu prietenii. În prezent stau din nou pe marginea prăpastiei. Sunt tristă. Nu știu de ce sunt. Dar sunt. Plâng în hohote la filme. Mă trezesc noaptea și nu mai pot să dorm. Ieșirile în oraș le-am pus la categoria trăncăneli care mă seacă de energie.

Mă izolez fizic. Mă distanțez psihic. Recunosc atitudinea. Când stilul de viață îmi este amenințat, atunci mă retrag.

Vecinul de la casa vecină a tăiat copacul din curte. De 10 ani, copacul mi-a ascuns urâțenia blocurilor. În prezent nu mai urmăresc crengile și frunzele cum se îndoaie în vânt. În prezent ochiurile urâte ale termopanelor mă privesc sfidător. E reflexia mea. Comunitatea de porumbei din jur îmi împărtășește neputința. Stau aliniați pe acoperișul unui garaj și privesc locul gol. E un gol în spațiu. E un gol în noi, om și porumbel.

Vecinii de deasupra mea au ploșnițe. Am avut și eu. Trei săptămâni la rând s-a efectuat în apartamentul 4 dezinsecție. Am anunțat vecinii. Am scris pe grup ca orice locatar responsabil. Am pus poze. În blocul meu, ploșnițele mă sperie doar pe mine. La anunțul lăsat la avizier, în care le ceream să nu mai scuture de sus pentru că am aparatul de aer condiționat acoperit de hidoasele ploșnițe, m-au corectat: Poate ploșnițe. Eu scrisesem pleoșnițe. Orice subiect are nevoie de un predicat. Predicatul este: să dezinsectizeze.

Nu știu ce urmează să se întâmple, dar eu am nevoie de ochelari noi ca să privesc lumea. Creierul și ochelarii actuali nu mă mai ajută. Sunt tristă. Fix cum am scris mai sus.

Citesc ca o nebună Schopenhauer, Fosse și Arundhati Roy. De aceea azi m-am exprimat prin metafora ochelarilor. Schopenhauer mi-a intrat în cap. Mă face să râd. Mă bucură orele petrecute cu el. Credem amândoi că pe lumea asta trăiesc mulți idioți.

Fosse mă plimbă prin Norvegia, prin zăpadă, prin lumina tablourilor și miile de nuanțe de albastru, gri sau maro. Arundhati mă consolează cu gândirea intuitivă. Mă zbat de câțiva ani în abstractizare. Mă dezobișnuisem de asta după nașterea Marei. Mara mi-a recuperat intuitivul, dar am regresat. Cu Mateiu și Arundhati mă tratez din nou de abstractul care pare cronicizat, la fel ca HPV-ul.

Mă simt plină de povești, dar nu am mai scris nimic. Tristețea mă îmbolnăvește. Nu pot să scriu când îmi plâng de milă. Cu milă pentru propriul suflet, am deschis azi laptopul ca să citesc un mesaj: Îți iubesc scrisul. Care scris? Mă lepăd de el când dau de greu sau de perimenopauză, cum am ascultat azi câteva minute la radio.

Cu această stare jalnică îmi duc zilele în apartamentul 4 unde am avut ploșnițe, dar nu mai am, însă vecinii de sus au colonii.

Aștept să mi se dezvăluie lecția din toate aceste întâmplări.

Foto: Simona Nutu

Rar o văd pe mama. Chiar și azi, când a venit în vizită înainte să plec la manichiură. A intrat, dar nu am văzut-o în timp ce mă uitam la ea și îi povesteam entuziasmată despre cașul de capră luat de la piață sâmbătă. Nici voi nu vă vedeți mama. Sau tata. Credeți-mă. Ceea ce văd și ceea ce vedeți este o imagine a acelei mame adevărate din ochii copilului de dinainte să împlinească 5 ani.

Uneori o zăresc în pielea zbârcită și flască a brațelor. În ochii apoși. O mamă pe care nu o recunosc. O mamă pe care mă chinui să o identific. Azi am continuat flecăreala despre brânza de capră făcută chiar de ea în casa de la Schela, în bucătăria mică unde lăsa agățat de chiuvetă, în tifon de un alb strident, cașul. Se scurgea lichidul din laptele coagulat în găleata porcilor.

Pare-se că nu cunoșteam scârba pe vremea aceea. Sau cunoșteam o altfel de scârbă. Scârba de prosoapele de bucătărie, bucățile de pânză folosite și răsfolosite, fierte și răsfierte, din care mirosul rânced nu se lăsa alungat.

Mama și manichiurista au fost singurele persoane cu care m-am văzut săptămâna asta. De luni mi-am tras pătura peste cap. Am refuzat să ies din casă cu excepția îndatoririlor de mamă de la care nu m-am sustras. Să duc copilul la grădi. Să iau copilul de la grădi.

Expoziția #poartariduri de la MV m-a scos din casă, din rutină. În ultimele săptămâni am existat cu mine. N-am scris. Am citit puțin. Am socializat intens. Vorbe. Vorbe. Vorbe. Deloc pline. Pe jumătate goale. Zâmbete. Zâmbete. Zâmbete. Mereu sincere. Uneori dezorientate.

Cel mai tare mă obosește să explic proiectul #poartariduri. Parcă îmi cere cineva să demonstrez valabilitatea și justețea filozofiei kantiene.

Vreți adevărul? Adevărul este că îmbătrânim orice am face, iar toate intervențiile țin de fantasmagorie, căci toate  – botox, colagen, bisturiu – trec prin noi, iar noi ne vedem așa cum nu o văd eu pe mama femeie bătrână. Suntem și nu suntem tinere. Suntem și nu suntem bătrâne. Suntem și nu suntem frumoase. Suntem și nu suntem adevărate. Suntem și nu suntem.

Suntem ridicole arătând/nearătând tinere. Ființa perfectă e o flecăreală de salon sau de la piața de zarzavaturi.

Iar eu am obosit în erijarea de femeie sinceră și curajoasă.

Pauză.

Mara este fiica mea. A împlinit 16 ani în luna februarie. Mi-o imaginez ca pe un corp de fluture. Corpul conține toate valorile pe care m-am străduit să i le cultiv. Să gândească singură. Să aleagă adevărul. Să-l rostească. Să se îndoiască de convingerile luate de-a gata. Să-i apere pe cei mai slabi ca ea. Să aprecieze cultura. Să cultive frumosul.

În prezent îi cresc și i se colorează aripile. M-am dat deoparte. M-am pitit la umbra ei. Ca să-și stabilească după forța proprie ritmul de creștere. Ca să-și aleagă paleta de culori în care să-și trăiască iubirea, munca și bolile.

Din toamnă, Mara a început să ia lecții de karate. I-am cerut asta ca mamă. Fă-o pentru mine. Să pot dormi noaptea când o să pleci de lângă mine. Corpul ei de fluture m-a ascultat. Aripile ei mi-au gâdilat nasul cu replici. Tu îți dorești să mă bată cineva? Tu ți-ai dorit să faci karate la vârsta mea. Ești sigură că e pentru binele meu?

Seara, când revenim de la ora de karate, povestește cu entuziasm despre curs, despre colegii de acolo. Ajungem în fața blocului și ea tot vorbește. O întrerup. Vrei să cobori? Nu e loc de parcare. Merg să caut. Mereu a rămas cu mine. Într-o seară am parcat aproape de o casă care funcționează ca loc de rugăciune pentru arabi. În dreptul gardului de fier vopsit alb m-am strâmbat când am citit pe ușă: Intrare pentru femei. Ai putea să nu te strâmbi? M-a mustrat Mara în secunda următoare. Aș putea, dar nu vreau. De ce? Ai văzut plăcuța cu Intrare pentru femei și s-a activat feminista din tine? Retorica întrebării am prins-o din zbor. A continuat febrilă. Ce bine ar fi să creadă toată lumea într-un singur Dumnezeu! E așa o prostie să porți războaie în numele lui Dumnezeu. M-a privit. Nu zici nimic? Dacă îmi permiți, sigur.

M-am strâmbat pentru că mă revoltă felul în care interpretează unii arabi Coranul. Aici i-am menționat pe Mahomed, pe sunniți și pe șiiți. Strâns lipite una de alta, pe un trotuar accidentat și ocupat, Mara a ascultat. Nu cred că m-a auzit în întregime. Am continuat.

Mereu am comentat despre femeile arabe care continuă să poarte vălul în țările democratice în care au ajuns să trăiască. Nu o mai fac. Spune-mi, Mara, dacă o femeie arabă se îmbolnăvește, are probleme financiare sau suferă din dragoste, cine îi vine în ajutor? Eu, ateea? Ea, creștina? Nu. Cel mai sigur tot cei de-o credință cu ea. Omul fără familie, grup, societate nu reușește să supraviețuiască. Am înghițit în sec amândouă. Mara a deschis ușa de la intrare. Am intrat tăcute în casă.

N-am tras nici o concluzie.

Foto credit: Corina Necula

Oare femeilor frumoase le este mai greu să accepte că îmbătrânesc? Întrebarea a fost rostită la o întâlnire cu câteva dintre muzele proiectului #poartariduri, în cafeneaua Haiku. Dar poate că a fost o afirmație, dacă chibzuiesc.
Femeilor frumoase le este mai greu să accepte că îmbătrânesc.

Joi, în 26 februarie, expoziția #poartariduri s-a deschis în spațiul de la MV, un spațiu hibrid unde arta, știința și cafeaua îi obișnuiesc, îmi place să cred, pe vizitatori, cu gândirea critică. În discursul de deschidere, am susținut unul, am vorbit despre importanța dezvoltării gândirii critice la ființa umană. Pe urmele lui Platon, filozoful grec, de la alegoria peșterii, am comparat beneficiile gândirii critice cu lipsa acesteia în comportament.

Ce se întâmplă când lipsește? Eu afirm că încep injecțiile cu botox și colagen.

După expoziție am mai despicat firul în Orwell, 1984 sau 451 de grade Fahrenheit. De ce le este mai greu femeilor frumoase să accepte că îmbătrânesc? Puterea obișnuinței de a se face voia lor? Presiunea societății care prețuiește tinerețea și frumusețea ca pe o unică realitate? Ce credeți?

Eu acord atenție puterii obișnuinței. Obișnuința ne devine al doilea strat de piele. Pielea funcționează ca un creier exterior. Ne dă comenzi. Ne controlează. Gesturile mici și banale îți întâmpină frumusețea. Într-un an, la grădiniță, un coleg a venit însoțit de mama lui de 1 martie ca să împartă mărțișoare. Când s-a oprit în dreptul meu, mama s-a uitat la băiețel: Ești sigur? Băiatul m-a privit fix o secundă. Da-ul lui a provocat o împurpurare violentă pe obrajii mei. Lângă mâna mea, atârnat de firul împletit alb cu roșu, îmi zâmbea Donald rățoiul. Donald rățoiul a fost primul dintr-un șir de evenimente care mi-au arătat drumul. Fetițele frumoase apucă pe un drum. Educația și alegerile construiesc.

Rar m-am îndoit de frumusețea chipului meu cu excepția primului an de liceu când m-a tuns o doamnă după o poză dintr-un catalog. Relativitatea am învățat-o la salon când la distanță de o oră am devenit din frumoasă, urâtă. Dacă râdeți, vă cred. Dar eu nu glumesc. Aceeași femeie poate fi frumoasă sau urâtă în funcție de lungimea părului, forma sprâncenelor, dimensiunea buzelor.

Dar frumusețea fără minte ține cât o floare din vază: maxim o săptămână, o clipire din ochi. Botox. Colagen? Mai clipești o dată. Petalele pică, pielea răspunde chemării pământului. Se duce în jos.

În adâncul sufletului, îmi doresc nespus să rămân neatinsă de botox și colagen. Va fi una dintre victoriile persoanele glorioase. Dar nu știu. Tentația e mare.

Între timp, din acest fragment de realitate, încerc să vă conving să vă purtați vârsta cu mândrie și demnitate.

Purtați-vă sinele!

Respir. In sfârșit!

După o săptămână plină de activități, azi m-am așezat la scris. Nu reușesc să potrivesc cuvintele. Se ascund în gânduri neformulate. Se pitesc într-o stare de bine. Mă simt ca într-o zi de sâmbătă când mama cocea prăjituri și toată casa se umplea de mirosul de vanilie. Azi sunt acasă în mine.

Am șters trei introduceri. Aș șterge și rândurile de mai sus.  Mi-e teamă că nu o să scot ceva mai bun. Azi sunt acasă în mine și defulez. V-am mărturisit că descriu bucuria și confortul. Vă mărturisesc că descriu și tristețea și disconfortul.

Înaintez în viață cu arome de vanilie și cu un dram de cianură. Mă bucur de viață când nu mi-o otrăvesc. Scriu bine când nu scriu prost. Creez când nu distrug. Tac când nu urlu. Azi sunt acasă în mine, defulez și îmi suport contradicțiile.

Uneori mă așez. Privesc în jur. Aștept liniștea s-o aud. O aud rar cu doi copii, dar mi-o doresc. Inima bate. Apăs cu palma pe sânul mic și cald. În loc să aud inima, o voce se aude din ziduri. Vecinul vorbește la telefon. Sau pornește centrala, sau piuie mașina de spălat, sau un porumbel se lovește de geam, sau exteriorul alungă ceea ce încerc să percep cu simțurile.

Am un gol în mine. Și circulă: gol în cap, gol în stomac, gol în ochi. Umplu golurile cu literatură, cu maternitate, cu haine și bijuterii, cu dragoste de toate felurile. Tot nu e suficient. În gol rămâne gol. Azi sunt acasă în mine, defulez, îmi suport contradicțiile și mă uit în gol.

Sunt goală. Sunt plină. Goală-plină. Plină-goală.

Maternitate. Creativitate. Maternă-creativă. Creativă-maternă.

Azi sunt acasă în mine, defulez, îmi suport contradicțiile, mă uit în gol, scriu.

Foto: Bogdan Mosorescu

De obicei scriu în cap textele. Dau cu aspiratorul sau întind haine. Cuvintele curg ca apa de la robinet. Mă opresc din activitățile casnice. Iau laptopul. Nimic. Dar, ca la lucrările de control, până la urmă umplu o pagină. Azi însă s-a întâmplat ceva bizar. Mi-am amintit textul. Pentru câteva secunde am crezut că l-am visat. O imagine mi-a apărut în fața ochilor, un text-imagine, un vertij, și a dispărut.

Amețesc tot mai des în ultima vreme. Mă desprind de pământ. Mi-am pus inima în ochi și ochii la inimă. Privesc în jurul meu cu emoție.

Pe malul Begăi, azi, am văzut doi porumbei morți: unul în apă, altul pe mal. Dar încurcătura dintre inimă și ochi mi-a pus pe pauză umanitatea. Am trecut indiferentă, cu pas grăbit, să ajung la căldura unei cafenele.

Am sfârșit Philip Roth, Scriitorul fantomă. M-am apucat de Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte. Un capitol am parcurs. Unii scriitori calcă pe suflet ca pianiștii pe clape. Note splendide se desprind cu fiecare atingere. Descriam o simfonie de emoții, când o doamnă de la masa vecină m-a întrebat ce citesc. I-a trebuit cartea să facă o poză.

Învăluită de muzicalitatea și ezoterismul lui Arundhati, mi-am plătit consumația și am ieșit din cafenea vrăjită. Mă aflu, credeți-mă pe cuvânt, sub vraja acestei autoare. Cum să mă mai așez la scris, eu cu perfectul compus care îmi iese pe ochi, acum pe inimă, deoarece le-am inversat de la vârstă?

Îmi propusesem să fac descrierea bunicii din capitolul Bunica al cărții mele nescrise. Bunica mea. Atât am scris. Apoi m-am gândit să-i dau nume. Poate Mimi. M-am răzgândit. Mi-a sunat telefonul. Mi-a sunat telefonul a doua oară. A treia oară am șters Bunica mea. E de clasă primară oricum formularea.

Pic în abisuri personale. Îmi promit și azi că mâine o să mă străduiesc mai mult. Mâine e sâmbătă. Copiii sunt acasă. Pauză de la scris. Roth sau Arundhati și-au pus pauză la scris? Nu contează. Reiau scrisul de luni. Fiecare zi de luni e un început.

Dar azi e vineri și s-a sfârșit timpul meu. Intru pe timpul copiilor, al trecutului, prezentului și viitorului lor.

Foto: Bogdan Mosorescu

Stau cu laptopul în brațe ca o băbuță: în fotoliu, cu picioarele acoperite cu o pătură pufoasă. Pisicile, Motan și Luna, dorm pe canapea. Eu mă holbez la ecranul alb. Au trecut minute. N-am scris nimic.

Mintea mi-e atât de tulburată! Merge întruna. Nici măcar noaptea nu se odihnește. Furia și neputința s-au scurs în vise. Dimineața mă trezesc obosită. La ochi mi-au apărut două cercuri de o culoare incertă. Cât e ziua, cât e noaptea, mă cert, mă critic, mă consolez. O iau de la capăt. Nu mi s-a întâmplat nimic. Nu durerea mea mă sfâșie, ci durerea lui Mateiu.

Viața interioară a lui Mateiu a șters cunoștințele pe care credeam eu că le am despre copii. M-am trezit din nou mamă la început de drum, un drum pe care am apucat acum 16 ani cu sora lui, cu Mara.

Băiețelul meu pare să fie precoce. Asocierile între concepte și imagini i se deslușesc de ceva vreme, iar el abia pe 25 împlinește 5 ani. Mateiu este deosebit de sensibil. La răbufnirile mele mi-a răspuns plângând: O mamă nu face așa ceva! Sau: O mamă nu spune asta, mă întristează.

Ne enervăm, ne supărăm, ne întristăm împreună. Crizele lui de nervi mă epuizează. Uneori mă smulg din mine și ne observ de deasupra. Privesc doi nebuni. Cărăm atâta dramă cât nu putem duce. Defulăm rușinos. Mateiu este deosebit de atras de băieții mai mari ca el. În prezența lor se transformă într-o maimuță. Imită. Țipă. Surzește. Comunicarea se rupe. Și peste toate astea vin unii adulți care exagerează comportamentul urât al lui Mateiu. Mateiu este rău intenționat, iar celălalt copil este bine intenționat. Am trăit recent un asemenea eveniment.

Doi adulți și doi copii așteptau la lift.
Un copil l-a lovit pe Mateiu, jucându-se, în burtă. Mama, m-a lovit! Ba nu! Ba da! Uite, își cere scuze. Așa se întâmplă când vă jucați. Și acum intervine al doilea adult: Lasă că nu te-a lovit tare și nu a intenționat. Nu te mai plânge. Inimile noastre s-au rupt. Mateiu a început să urle și să ceară validare. Eu am roșit și am slăbit instant. În acel lift în urcare, ființa mea s-a micșorat. Cu o zi în urmă, Mateiu lovise, iar adultul celuilalt copil l-a asigurat că a lovit tare și cu intenție.

De la acest eveniment, descriu stupoarea mentală. Durerea lui Mateiu de atunci funcționează ca un ceai de slăbit. Blugii nu mă mai strâng la mijloc. Pe mine toți blugii mă strâng de la diastaza abdominală. Nu m-am atins de scris. Abia am citit câteva pagini. Casa a stat neaspirată.

Este furtună în mine. Urlu. Lovesc. Jignesc. Urlu la mine. Mă lovesc. Mă jignesc.

Mateiu o să crească. Crizele lui se vor rări până la dispariție. Va învăța să-și exprime și altfel nervii. Eu rămân cu o parte din minți pierdute. Sper doar să nu fie creativitatea afectată. Ce aș face și fără potrivirea cuvintelor pe blog?

Azi v-a scris o Dunia furioasă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mă nasc a treia oară. Acesta este travaliul.

M-am născut prima dată pe 21 iunie 1983, la Drobeta-Turnu Severin.

A doua naștere s-a întâmplat la Timișoara când m-am îndoit de toate convingerile primite de-a gata din 1983.

A treia naștere se întâmplă în timp ce scriu. Împing. Încă nu am țipat de durere.

Mara, fiica mea, o să împlinească săptămâna aceasta 16 ani. Absoarbe obiceiuri și convingeri. Asta mă dezechilibrează pe mine. Cum anume îi vând lumea? Ce fel de negustoreasă am devenit în urma pregătirii universitare?
Pentru mine, universitatea a însemnat perfecționarea minții: omul, cu valoarea și demnitatea lui, a devenit Legea. Omul e legea prin voință, empatie, dezvoltare.

Ce a ajuns la fiica mea? Și, mai important, cum?

La cei 16 ani neîmpliniți, Mara și-a însușit lumea cu un simț moral prea ascuțit. M-am simțit de multe ori înțepată. Cum e posibil, mama, să înșeli? Eu n-aș face niciodată așa ceva. Ironic, părinții ei nu s-au respectat conjugal. Eu nu înțeleg oamenii care torturează animalele. Tot vocea Marei, o voce care-și îndeplinește sarcinile și datoriile de elevă cu meticulozitate, nu neapărat cu plăcere.

Probabil urmează să țip de durere. O să mă nasc a treia oară când o să realizez ce am făcut prin cei doi copii aduși pe lume. De prea mult timp pozez în mizantropă. Nu-mi plac oamenii, Mara, prefer compania cărților. Mă simt inutilă dacă nu scriu. Adevărul este că iubesc oamenii. Insuportabil mi-a devenit comportamentul lor. Mă îngrozesc de ceea ce fac femeile în numele frumuseții, injecțiile și operațiile.

Suntem într-o continuă fugă de noi, asistăm la maratonul femeilor scoase din minți. Ne-am îmbunătățit condițiile de trai, dar ne-am pierdut demnitatea. Nu e nimic demn la o femeie desfigurată de botox și bisturiu. Ceea ce este se numește jale. Sufletul ne plânge în hohote.

Or să nege majoritatea. Or să-și reafirme proaspăta putere istorică de a face ce doresc cu corpul lor. Amuzant de trist. Sufragetele au luptat pentru drepturi egale cu bărbații. Azi, femeile ard de dorința dementă de a se transforma în plastic. Plasticul nu e fantastic. Plasticul ușurează viața, dar nu o onorează. Ce onorează viața?

Decența. Și mai ce?

Cultura. Să mai întreb?

Continuați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Redescopăr sau descopăr orașul de când mă plimb pe malul Begăi. Nu știu. Privesc mai atent clădirile. Asta știu. Orașul vorbește, cu Daria Ghiu.

– Cum vorbește orașul, mama? m-a întrebat într-o dimineață Mateiu, în drum spre grădiniță, după ce nu s-a mai auzit vocea crainicei la radio.
– Prin arhitectură, străzi, oameni.

De jumătate de an cochetez cu Palatul Martin Gemeinhardt, din cartierul Iosefin. M-a sedus cu un balcon de la ultimul etaj. Mi s-au prins ochii în masa și scaunele așezate ca pentru visare. Azi ne-am revăzut îmbujorați și luminoși.

Zilele de iarnă care promit primăvara, cu particule de lumină limpezi și cu grădini împunse de ghiocei, narcise și zambile, sunt slăbiciunea mea. Speranța mă împresoară și un sentiment de prea plin îmi solicită inima. Mușchiul cardiac se contractă și se relaxează. Mă bucură existența, viul propriei persoane.

Adeseori exist pe datorie. Să-mi iubesc copiii. Să-mi sprijin mama și sora. Nu și în zilele de iarnă cu soare. Atunci mă întorc întru totul spre mine. Plonjez în interior, cum săream vara de pe clădirea Apelor Române în Dunăre. Abandonez orice gând. Sucesc și răsucesc: cuvinte și imagini, o frază de Roth, o imagine de Josepha Blanchet.

Ce e viața fără literatură, fără artă, fără zile de iarnă care promit primăvara? Mă îngrozește teribil o asemenea lume.

Un bărbat stătea pe bancă. Părul slinos îi pica pe frunte. Fuma într-o poză de om obosit și învins. Bichonul lui, un văluș alb acoperit cu o haină roșie, adulmeca iarba. I-am transformat în obiecte de studiu. Cum trece ziua acelui bărbat dacă nu citește, nu admiră un tablou, nu ascultă muzică? Își iubește bichonul. Bichonul îl iubește pe el. Mă gândesc acum la zicala: O viață avem de trăit! Trăim o viață dacă ne explorăm sufletește. Fără suflet, suntem o reprezentare modernă și actuală a unei forme de viață: nici o diferență între noi și bacterii.

Ce e sufletul?
Platon.
Sufletul e Platon?
Nu. Platon e doar un început potrivit.