S-a întâmplat. Am sfârșit și al doilea volum din Arhipelagul Gulag de Alexandr Soljenițîn.
Sunt cărți pe lumea asta după care ai nevoie de timp. Nu poți pune mâna imediat pe altă carte. Viața nu continuă după, ci înveți să-i suporți părțile lancinante. Sufletul te doare. Te caracterizează o stupoare mentală. Așa că am tăcut. Aș încerca să descriu tăcerea din jurul cărții. Tăcerea are o deosebită însemnătate. Așa e demn, mi-am zis. Și mi-am dorit să dau dovadă de demnitate.

Când mă apropiam de finalul volumului, de volumul II povestim acum, m-a izbit descrierea făcută de Soljenițîn societății acelor vremuri. Mă refer anii 30, 40, 50. Am adulmecat-o ca un animal deoarece totul mi-a părut familiar. Teama că ești un nimeni și nu ai nici un drept, suspiciunea ca stare de spirit, disimularea ca necesitate, ignoranța în absența comunicării, minciuna ca existență, așa am crescut, în această atmosferă socială, politică și morală.

M-am zăpăcit. M-am iritat. Am simțit infecția comunismului până în oase. Cancerul lagărelor s-a răspândit pe întreg mapamondul. Efectele lagărelor le îndurăm și acum. Eu am copilărit în anii 90 în România, într-un oraș la malul Dunării și mi s-a transmis libertatea cu botniță cum o numește Soljenițîn. Înfricoșătoare descoperire!

Simt această botniță imaginară și mă răzvrătesc de câte ori am ocazia. M-am săturat însă de răzvrătire. Gata, e suficient! Ca femeie adultă, cu experiența acumulată, nu-mi mai arde nici măcar biologic de revolte. Mai mult ca niciodată cred în educație ca investiție. Întărirea convingerii coincide cu crizele lui Mateiu. Credeam că Mara m-a ajutat să devin o mamă mai bună. Că am greșit suficient, că mi-am însușit lecțiile. Nu sunt și nu am devenit o mamă mai bună. Am rămas aceeași mamă care se străduiește și caută cursuri și cărți despre comunicarea non violentă. Și primitivii când au ieșit din peșteră au lovit ca să se apere, să se hrănească, să revină la grupul lor. Cum am îmbunătățit noi apărarea, hrana, siguranța ființei?!

Lăsați botnița jos și răspundeți.

Am ținut ieri la saramură niște coaste de porc. Într-o caserolă de sticlă am pus ceapă, ardei gras, frunze de țelină, sare, piper, ulei de măsline, iaurt și oregano. După pătrunjel, oregano este folosit intens în bucătăria mea. Înainte să ajungă la cuptor le-am spoit cu un sos în care am adăugat și miere. Mierea mi-a dat de furcă. Am spălat mai mult decât am preparat. Spăl vasele imediat după mic dejun, prânz sau cină. Excepțiile apar rar.

Am frecat tava vreo 15 minute. Pur, Triumf, burete de sârmă și tot așa de vreo 3 ori ca să scap de mierea arsă. Am scăpat transpirată și introspectată. Plonjez tot mai des în copilărie. Revăd plante, pomi, întâmplări și situații din copilăria timpurie. S-a îndepărtat până la pierdere viața studențească, dar s-a intensificat copilăria. Caut să mă înconjor de acest trecut. Aș recrea dealurile de la Schela cu o planta despre care nu am habar cum se numește. Am zărit-o pe drumurile Franței și mi-am amintit că îi rupeam florile deoarece mirosul ei ar fi alungat țânțarii. Nu știu dacă este adevărat sau fals. Apoi cimbrișorul, mirosul mă trimite din nou pe câmp. Am petrecut timp considerabil pe dealuri, prin păduri, pe malul Dunării. De aceea insist la copiii mei să iasă în natură des. Drumețiile, la fel ca materiile esențiale predate în școli, n-ar trebui să lipsească din copilăria unei persoane. Apropierea de natură este o activitate obligatorie. Adulții au această datorie. Mamele și copiii petrec timp împreună, familiile petrec timp împreună și toți ieșim în natură, mama noastră, a tuturor, să ne descoperim trăsăturile comune. Liniștea naturii atinge profunzimi de care omul nu are habar.

Aș scrie să fim cu toții recunoscători, dar acest cuvânt a început să fie folosit în exces pe social media. Pe social media trendul dictează stările și vocabularul. Algoritmii țin cont de sustenabilitate, recunoștință și ecologic. Mă dau cu vremurile, dar simt cum recunoștința mă irită. Și mă irită tare până la urticarie. Rimează. Poate mă apuc de versuri albe. O fi ceva de capul meu!

Pentru ce sunt cititorii mei recunoscători și doresc să afle și poporul? Încep eu. Sunt recunoscătoare că Mara are 13 ani împliniți și își trăiește în continuare copilăria. Nu a alungat-o din viața ei în ciuda interesului crescut pentru cremele de față. Mai sunt recunoscătoare pentru sănătatea lui Mateiu care a fost confirmată de un profesor doctor de la Tubingen. Sănătatea minții mele pierdută de contactul cu personalul spitalului Louis Țurcanu, contactul direct cu Smaranda Arghirescu m-a învățat nimicnicia umană în trei zile, încep s-o tratez.

De azi apelez la filozofia roz. O să-mi repet zilnic că am un băiețel sănătos. O să-mi ia considerabil mai mult să mă conving și să renunț la reacțiile de mamă nebună.

Bucurați-vă de sănătate și râdeți înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Citesc. Citesc mult, citesc puțin, nu știu și nici nu are importanță. Nu mai are importanță nici măcar pentru mine. Am dat o deosebită atenție lecturii. Dau și în aceste zile, dar am o cu totul altă percepție despre cititori. M-am simțit înșelată când i-am descoperit obtuzi. Mă simt dezamăgită când îi adulmec modești intelectual.

În week-end m-am tăifăsuit cu Winston Churchill. La relatarea despre al doilea război cu burii m-a bufnit râsul. Parcă aș fi urmărit o telenovelă. Până la urmă, crezi sau nu crezi în destin, destinul se impune. Altfel Churchill n-ar fi scăpat viu din prizonierat în Africa. Și nu numai de acolo. Acest al doilea război a fost câștigat de britanici, iar lagărele s-au desprins din victorie. Curioasă de fire, am căutat pe Google, dar am ajuns să privesc imagini cu lagărele nemțești. O fotografie am postat-o pe Facebook. Nu mi-a permis publicarea, iar azi am primit notificare de restricționare a contului. Am bifat că nu sunt de acord.

Unde aș putea încadra bășcălia, jignirile și răutatea suportate de către mine ca studentă și apoi ca locuitor al orașului pentru că m-am născut în Oltenia? În primul an de facultate am plâns cel mai mult. În al doilea m-am burzuluit pentru orice referire și la oricine mă jignea. În al treilea an m-am pierdut prin îndrăgosteli, iar în anul patru m-am consumat în scrierea lucrării de licență.

Aș alege pentru mine, dacă ar fi cu putință, o societate timișoreană tolerantă pentru perfectul meu simplu. Nu stă în puterea mea, iar comportamentul programat și viciat de clișee nu mă mai afectează. Cum reacționați la furie, umilințe, jigniri? Eu plâng. Sensibilitatea nu m-a oprit niciodată din a deschide gura și a-mi anunța furia, umilința și jignirile, urmate de adevăruri inconfortabile.

Femeilor cu atitudine de prințesă mereu le-am reamintit că locul lor este la Disney. Bărbaților le-am dat de înțeles că nu o să-mi cresc testicule imaginare și nu vreau. Mă refer la sensibilitatea persoanelor indiferent de sex. Nu sensibilitatea mă exasperează, ci felul cum o exploatează frații și surorile mele. O imagine cu oameni morți din lagăr traumatizează cetățenii din țările cu condiții de viață decentă. În timp ce scriu vuiește presa despre refugiații de pe mare care n-au mai ajuns în Spania pentru o viață mai bună. O viață mai bună, în zilele noastre, înseamnă și derută sexuală. Recunosc, aici mă poticnesc. Am priceput ușor și fără nici o lezare a caracterului, homosexualitatea, dar mai am nevoie de timp să pătrund și acest aspect cu mintea. Am răbdare.

Lagărele au fost create de oameni ca noi. Nu ne permitem sensibilitatea în jurul subiectului, deoarece subiectul înseamnă lipsă de respect pentru viața celuilalt. Unii dintre noi n-au contat ca ființe umane așa că nu agreez sensibilitatea când vine vorba despre crimele și cruzimea umanității.

Femeile să strângă din fund și să suporte. Bărbații să-și crească o pereche de testicule și să suporte. Viața se suportă uneori. Cum alteori se trăiește cu bucurii, zâmbete, plăceri simple și fluturi.

Suportați!

Foto: Carmen Vulpea boemă

În casă e liniște. Aparent e liniște. Dacă intri în camera Marei, atunci o să auzi ritmuri de Macarena. Toată neclintirea unei după-amiezi caniculare se sparge într-un remix, hei, macarena! Am încercat să deslușesc din care apartament se aude. Prima dată mi-a fugit gândul la vecinii cu care am un perete comun. Apoi mi-am amintit de fetița care locuiește la parter și are camera în oglindă cu Mara. Aș presupune că ea ascultă Macarena într-o vineri după-amiază.

Se păstrează liniștea aparentă în casă. Mateiu doarme. Motan doarme. Eu mi-am spintecat o lubeniță. Cu burta plină m-am așezat la scris. De la căldură, obiectele din casă par împietrite. O senzație de nemișcare nu-mi dă pace. Am încercat să citesc mai întâi. Ultimele pagini din volumul II, Arhipelagul Gulag, o să le parcurg azi și în zilele care urmează. Nu m-am putut concentra. Mi-au fugit gândurile. Le-am permis fuga. Am deschis laptopul. Nu știu ce o să vă scriu.

Mă urmărește briza mării. Ați ghicit, e o reflectare psihică. În parcul dintre blocuri nici boare de pe Bega nu ajunge. Totuși, zile la rând, la groapa de nisip, în leagăn, huța-huța cu căruța, la tobogan am mirosit marea. Marea mă cheamă la ea. Mă las rugată. O fi de la ploile de vară care se dau în spectacol.

Azi nu e o zi bună. Ieri a fost o zi excelentă. Am ajuns la Anette Spa unde am luat contact cu Asia. Picioarele mele n-au călcat pământul Asiei. Mi-e ciudă. Să plângem împreună. O tânără femeie din Jakarta a creat o legătură între mine și continentul nevizitat. Mâinile ei magice mi-au schimbat dispoziția. Dacă un strop de Indonezia mi-a produs așa o stare de bucurie, atunci Indonezia mi-ar influența definitiv o educație sentimentală. Să aleg sentimentul de mulțumire.

Azi nu aleg nimic. Azi aștept rezultatele pentru hemoglobina lui Mateiu. De două ori pe an, iarna și vara, efectuăm verificări.

În casă e liniște. Aștept.

Se întâmplă ceva în lume. Mereu se întâmplă ceva. Informația, ușor și rapid, ajunge pe toate gardurile. Facebook, Instagram, Tik-Tok vuiesc. Rar am dat peste o relatare la prima lectură a informației. Citesc câteva păreri și deduc ce a scos lumea din minți. Îmi formez o părere. Aleg o tabără.

De ani de zile are loc acest proces de livrare a informației. Dacă subiectul a dat peste la interior, am notat și eu. În acele dăți, puține de altfel, mi-am luat câteva zile de pauză. Să uit, în ghilimele, bășcălia lui Robert Șerban, evaluarea lui Mircea Dragu, amărăciunea Danielei Rațiu, harța majorității.

M-am întrebat, nu de puține ori, ce gândesc eu despre ce s-a întâmplat. Ce gândesc eu despre bărbatul, fostă femeie, care aduce pe lume un copil? Ce gândesc eu despre postarea Soranei Cîrstea?

Aș începe cu mențiunea că în următoarele zile o să sfârșesc Arhipelagul Gulag, volumul II. Asta înseamnă peste 1000 de pagini de răutate și bestialitate umană. Așadar, în ciuda derutei ființei umane și a societăților actuale, prefer aceste vremuri. M-am întrebat. Vă invit să vă întrebați. Ce anume înseamnă să fii femeie, să fii bărbat? În care vremuri, în care cultură, în care societate? În satele românești e bărbat cel care dă cu pumnul în masă. În urbea românească, bărbatul schimbă pampi la copil. Mesajul apelează la generalizare. E firesc. Pricep asta, dar tot n-am ajuns la ceea ce gândesc eu. Nici nu știu cum să ajung.

Să am o părere. Să n-am o părere. Contează părerea mea. Oricum ar fi, nu mă grăbesc. Simt că nici nu există o stație anume. M-aș avânta să afirm că trăim o perioadă a vendetelor celor oprimați. Femeile se răzbună. Comunitatea LGBTQ se răzbună. Îi găsesc izbitor de asemănători cu Chiștocii din Gulaguri. Unii nu aveți referință. O să vă ajut. Chiștocii erau copiii din Gulag care acționau în turmă după legea celui mai tare. Furau, omorau, violau, umileau fără părere de rău. De ce? Nimeni nu i-a învățat. Generații de copii crescuți fără îndrumarea adulților într-o lume care le-a anulat dreptul de a fi ființe umane.

Prea mult timp așa zisă normalitate a anulat drepturile de a fi ale minorității. Fie roata și pătrată, tot se-ntoarce ea odată. Eu și cei asemenea mie, cei considerați normali, nu suntem victime. Nu disting clar dacă suportăm acum consecințele sau trăim efectele unor rânduieli mărginite. Dar să lăsăm văicăreala pentru linșajul că spunem ceea ce gândim. Homosexualii mergeau la închisoare până de curând. Ei au luptat. E rândul nostru să creăm o strategie ca să ne suportăm cu toții viața de pe pământ.

Pământul ne ține pe toți și o să explodeze cu toți.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Mateiu doarme. Așa că m-am așezat la scris. Pe lângă iubire, afecțiune, oboseală și nervi, un copil scoate în evidență favorurile vieții de care nu ești conștient și aproape niciodată recunoscător. Despre ce anume vorbesc? Despre a lua masa în liniște, a citi o oră întreagă, a merge la baie de unul singur, a te destrăbăla fără să tragi cu urechea, a păstra o haină curată și lista poate continua.

Zilele acestea am o ciudă. Consider că mă risipesc în articole scurte pe blog și nu mai apuc să scriu nici o carte. Nu o să dezvolt frustrarea. Nu interesează pe majoritatea cititorilor, iar câștigurile mele sunt direct proporționale cu numărul de cititori. Așadar, răspund nevoii generale de a vorbi despre femeile ajunse și trecute de 40 de ani.

Sunt aici la 40. Am ajuns bine, ușor avariată la trup cu o hernie și un ligament parțial rupt. La minte strălucesc. Intelectual pășesc pe toate covoarele roșii ale lumii. Uneori mă mai împiedic, dar mă ridic ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Mi-am analizat posibilitățile de femeie de 40 de ani în România. O posibilitate, singura de altfel, ține de construirea unei bule din care rar ieși. Societatea cu pretențiile ei idioate te încadrează la tanti. Habar n-am cum mai poate o femeie să-și revină după tanti. Societatea românească insistă că ar fi o formulă care exprimă respectul. De fapt această formulă te curăță de tot misterul feminin. Rămâi o vacă bătrână care nu mai aduce nici măcar un câștig nutritiv prin tăiere și consumare.

Femeile de 40 de ani mai au multe de spus în continuare. Le-aș propune să înceapă printr-o curățenie prima dată. Să mănânce sănătos. Starea nutritivă modifică pragurile hormonale. Pragurile modifică excitabilitatea neuronilor. Nu înțelegeți exact ce spun? Rețineți doar că este deosebit de important să ne îngrijim de mesagerii chimici. Citiți Biologia ființelor umane de Sapolsky pentru informații exacte. Apoi simplificați-vă garderoba. Dacă nu vă caracterizează simțul estetic, atunci e timpul să renunțați la ornamente. Transformați haina în aliatul trupului. Îl cunoașteți bine. Ați luptat împreună în adolescență. Ați desfășurat campanii în prima tinerețe. Ați născut sau ați suportat intervenții. În prezent completați-vă ca o cheie cu o broască. Potriviți-vă nu împotriviți-vă. Rafinați mintea, învățați ceva nou.

La 40 de ani aveți ceva ce v-a lipsit la 20, aveți experiență. Turnați experiența asta în îndrăzneala de a fi sincere cu voi și cu ceilalți. Rupeți lanțul invizibil al sclaviei moderne și purtați-l conștiente. Putem fi sclave în propriii termeni. Timpul s-a scurtat. Nu mai suportați grosolănii.

O minte și un trup îngrijit aduc satisfacție. Satisfacția nu e importantă la 40. A fost și la 20, și la 30. Satisfacția e un dat la 40. Nu vă mulțumiți cu puțin. A fi propriul creator ține de curaj. Fiți curajoase, experiența vă sprijină și vă veghează. Mă înșel?!

Foto? Carmen Vulpea boemă

Am început să citesc Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare de Moni Stănilă. Am sfârșit de citit Brâncuși de Moni Stănilă.

Înainte să notez despre carte, asta în cazul în care o să notez, de obicei bat câmpul cu impresii personale, o să vă distrez cu o amintire a mea cu autoarea cărții.
S-a întâmplat în anul când Mara m-a transformat într-un dulap. Însărcinată în ultimul trimestru, într-o seară de marți, m-am dus să-i ascult pe cei care citeau în cadrul cenaclului Pavel Dan. În toți anii de facultate n-am îndrăznit să scriu și să-mi citesc creațiile în fața celorlalți. De aceea i-am admirat pe toți curajoșii care și-au înghițit fricile și s-au expus.
Despre o seară de care nu-mi mai amintesc nimic în afară de gafa cu Moni Stănilă, vă povestesc. Așteptam să înceapă lecturile când pe ușă a intrat Moni Stănilă. Răsfoiam o carte și am început să vorbim. Dialogul l-am ucis în fașă. Pe gură mi-a ieșit o comparație între cartea din mâna mea și vechile almanahe. Am paralizat. Am tăcut și am înghițit în sec. Nu m-am corectat. Doar în cap îmi vuia almanahuri. Almanahuri, almanahuri, almanahuri! N-am încercat să explic cum obișnuiesc să mă prostesc cu prietenele mele și că pocim cuvintele intenționat. M-am supărat pe mine și mi-am jurat că nu o să mă mai prostesc niciodată în felul acesta.

Au trecut anii. Mara a împlinit 13 ani. Moni Stănilă s-a mutat la Chișinău, a publicat câteva cărți, iar eu i-am cumpărat de la La Două Bufnițe cartea despre Brâncuși. Am devorat-o. A picat într-un moment în care nu mai eram sigură de rădăcinile mele oltenești. Mai au vreo importanță pentru mine?! Știu de unde sunt, de unde vin. N-am cultivat în mine simțul proprietății. Nu m-am simțit un om al Olteniei, am devenit când m-am mutat la Timișoara. După 21 de ani departe de dealurile de la Schela, mi-au slăbit apucăturile oltenești. În această stare l-am descoperit pe Brâncuși plesnind femeile peste fund în cafenelele pariziene, creând cu patos, acționând rațional și mândru pentru a-și proteja moștenirea.

Este prima carte despre Brâncuși citită de mine. Nu m-a interesat să-l învăț. Am crescut cu el. Vizitele la Târgu Jiu încep în Oltenia din clasele primare. I-am privit Coloana fără habar despre spațiu și tehnică, ci pur și dezinteresat. Țăranul Brâncuși, prefer să cred, s-ar bucura mai mult de o admirație viscerală de copil decât de o apreciere academică.

Zilele cât am citit cartea am căutat fotografii cu el și lucrările lui. M-a izbit intensitatea din privirea lui. Ce oltean frumos! Un zeu crescut pe plaiuri oltenești recreate la Paris. Nu știu cum l-au descris și simțit alții care au scris despre el, dar la Moni Stănilă iese la suprafață afecțiunea. Oricum e greu, dacă nu imposibil să nu-l iubești pe Brâncuși.

I-am vizitat atelierul, dar abia aștept să-l revăd. Am alți ochi datorită lui Moni Stănilă. Până calc din nou în lumea din atelierul lui Brâncuși, îi aștept cu înfrigurare lucrările la Timișoara. Sper că o să țină cont, la așezare, de aerul dintre lucrări, este vital.

Citiți cartea lui Moni Stănilă. Eu îi mulțumesc pentru poarta deschisă spre cunoașterea bărbosului din Impasse Ronsin.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pentru toate fetele de 20 și un pic de ani, 40 vine. Pentru toate femeile de 30 și un pic de ani, 40 vă ajunge din urmă. Pentru toate femeile de 40 și un pic de ani, nu mai ridicați în slăvi această vârstă. Nu mai aveți 20 de ani. Nu mai aveți nici măcar 30 de ani. Ați urcat, fiecare după putințe, în vârful roller coaster-ului, iar acum pică. Într-adevăr traiectoria aceasta aproape verticală este cea mai bezmetică. Vorbești despre ea până la finalul vieții.

Dar sunt 40 de ani. Pe lângă experiență, piele cu un aspect afânat, atitudine și detașare, 40 înseamnă jumătate de viață trecută. Un singur lucru nu-ți mai permiți după 40. Să pierzi timpul. Timpul e lux. Contrar minților cu gard de jur împrejur, luxul n-are nimic de-a face cu obiectele materiale. Sănătatea ocupă primul loc, iar pe locul doi stă țeapănă ca Regina Elizabeth starea de echilibru. Recunosc importanța obiectelor materiale. Locul trei aparține paradisurilor artificiale.

E timpul să faceți ordine în viață ca-n dulap. Scăpați de balast. Acum picați. Eu cad și țip chiar în acest moment. Mă străduiesc cu câteva sentimente de vinovăție și cu ceva mai multe fragmente din trecut. Până ajung jos, trag speranțe că am scăpat de disconfort.

Ce se întâmplă cu o femeie la 40 de ani? Depinde. Ce ați făcut la 20 și la 30 de ani? Dacă n-ați cultivat mintea și dacă n-ați încântat sufletul, atunci 40 va fi searbăd. Niciodată nu e prea târziu. Puteți începe la 40 de ani să vă hrăniți mintea și sufletul. Cu mintea cea de pe urmă, asigurați-vă ultima parte a vieții.

Eu îmi privesc părțile corpului separat. Mă atrag mâinile când conduc, gâtul când mă demachiez, pieptul când mă pieptăn, picioarele când port rochii, abdomenul când mă îmbăiez. E corpul meu și nu e corpul meu. Îl recunosc și nu-l recunosc. Apoi scrutez ochii în oglindă. Eu sunt, dar mă joc de-a v-ați ascunsa. Ridurile ascund. Sarcinile m-au ascuns. Un ligament parțial rupt mă ascunde.

Mintea înflorește și-mi colorează trupul erotic. Cred că despre asta vorbesc femeile de 40 de ani. S-a dezvoltat o energie sexuală care pretinde satisfacție. Privești, simți și atingi intens. Vârsta conține culorile curcubeului vii și mistuitoare. Cauți să acaparezi pentru echilibru. S-a instalat fragilitatea în forță. Femeia de 40 este puternică, dar fragilă. Nu uitați, pică. Coboară roller-coaster-ul. Cele mai norocoase dintre noi au cu cine să povestească la finalul cursei. Construiți-vă norocul. Hrăniți-vă mintea și sufletul. Faceți ceva să contați pe lumea asta, iar lumea poate fi reprezentată de o singură persoană. Contați! Nu trăiți ca umbră sau la umbră. Mergeți în primul rând să vedeți și să fiți văzuți.

Cădeți. Țineți minte. E ultima cursă. Dați-vă în spectacol. Deveniți spectacol.

Foto: Carmen Vulpea boemă

Cum am reușit? Primesc frecvent această întrebare. E legată de familia extinsă. Mara și-a mărit familia cu doi frați, un frate de la tata și un frate de la mama. Cu toții ieșim împreună, ne trecem pragul casei, petrecem concedii. Pe cât e cu putință, cei trei stau pe același loc.

O să răspund repede și direct la întrebare. Cum am reușit? Nu am reușit. Am făcut ceea ce este corect pentru Mara. Nu imediat, ci în ani de zile. De primii ani aș prefera să nu-mi amintesc dacă n-ar avea importanța temeliei. Pe furia, nervii și suferințele primilor ani am ridicat acceptarea, înțelegerea și bucuria prezentului. Nu s-a întâmplat imediat. Aș fi vrut eu! Nu s-a întâmplat fără greșeli monstruoase. Aș fi vrut eu! Nu s-a întâmplat cu ajutorul celor din jurul nostru. În asemenea situații, rar descoperi susținere. Când o familie se destramă, atunci copilul pierde un război. Devine un soldat care execută ordine. Ordinele nu se discută. În weekend la tata, de Crăciun la mama. Drepți!

Mi-ar plăcea să dețin un set de reguli pe care să le împărtășesc. Aș face un curs și poate m-aș îmbogăți într-un final. La câte familii destrămate suportă gogoloiul pământesc, nu m-ar mai speria invitațiile de la Anaf.

Pot să vă dau niște îndrumări, un set de reguli imaginare.
1. Prima regulă. Nu există așa ceva ca reguli! Despărțirile se desfășoară ca un atac neașteptat pe timp de noapte. Ești literalmente cu chiloții pe vine.

2. La dracu cu diplomația! Exprimați-vă furia, durerea, frustrarea. Despărțirile, în 99.99%, conțin o parte umilită. Umilința nu se ignoră. Nu ignorați dacă din greșeală vă intoxicați cu mercur. Nu este exagerată comparația. Umilințele trecute sub tăcere acționează ca otrava.

3. Țineți copilul departe de luptele dintre femeie și bărbat. Atacați persoana în privat. Ești o curvă! Ești un nenorocit! Îngrijiți părintele în fața copilului. Îl iubim pe tata. O iubim pe mama. Părinții și copiii alcătuiesc un cerc. Pentru ei continuați să stați pe același loc fără să vă prefaceți. Insultarea inteligenței unui copil nu vă ajută. Recunoașteți-vă dispoziția proastă și mâncați o înghețată împreună.

4. Fiți clari și neînduplecați cu actualii parteneri. Nu vă negociați relația cu familia. Copilul și tatăl sau mama copilului rămân pe primul loc. Geloziile nu se discută, nu se acceptă.

5. Mergeți la terapie. O perspectivă nouă schimbă și îmbunătățește calitatea vieții de familie.

6. Dați un scop vieții, nu faceți din copil singura rațiune de a trăi. Nu-i tăiați aripile înainte să-i crească.

7. Faceți sport, sex, mâncați sănătos, râdeți cu prietenii și nu-l așteptați pe celălalt. Când ești despărțită, divorțată sau amantă nu aștepți. Așteptarea crește și întreține frustrarea, umilința, durerea. Fă ceva! Acționează! Ajungi la 60 de ani după un strănut.

Aș putea dezvolta fiecare regulă. La fiecare aș strânge ore de vorbit. Pe cei aflați în marginea despărțirii, vă îmbrățișez. O să treceți prin asta, iar viața o să aibă din nou gust, miros și culoare. Măcar de asta pot să vă asigur.

Foto: Bogdan Mosorescu

Grecia este întotdeauna o idee bună. Împachetați și plecați. Italia este întotdeauna o idee bună. Faceți bagajul și zburați. Bordeaux este o idee excelentă. Porniți de grabă, porniți pe jos ca Brâncuși, dar porniți.

Am ales Bordeaux pentru a-mi petrece aniversarea de 40 de ani datorită vinului. Cel mai bun, cel mai scump vin se trage din podgoriile dintre două ape franțuzești. Căutați Petrus să vedeți ce înseamnă cu adevărat diversitatea umană. Unii colecționează vin, iar alții, ca-n țări din Africa, mor de foame. N-am ajuns la 40 de ani degeaba. Acest fapt nu mă miră, nu mă fascinează, nu mă îngrețoșează. Lumea funcționează într-un fel, iar ca individ al unei societăți îmi îngrijesc partea mea. Grija pentru binele personal întreține un bine comun.

După un an de sarcină și doi de alăptat, m-am săturat de luciditate. La Bordeaux mi s-a părut cel mai interesant să scap de ea. Am scăpat în fiecare zi câte un pahar de Bordeaux. Am degustat. Am ascultat despre podgorii, ape, sticle, dopuri, struguri. M-am plimbat pe străzi. Am intrat în buticuri. Am admirat franțuzoaicele. Am savurat fois gras și scoici. Nu mi-a lipsit vinul. Noroc pentru 2020, 2021, 2022, 2023!

Să călătorești este la fel de important ca a avea cei șapte ani de acasă. Vezi alte țări, alte culturi și îți dai seama că orânduielile de acasă nu reprezintă lumea întreagă. Trăim cu toții cu impresia că lumea este așa și pe dincolo. Așa și pe dincolo înseamnă principii și convingeri părintești.

De la înălțimea celor 40 de ani împliniți, vă reamintesc că părinții au datoria să vă crească, să vă îngrijească și să vă educe. N-au nici un drept să vă spună cum anume să vă trăiți viața. Și care viață mai exact? A bunicilor mei care și-au ridicat o casă din chirpici? A multimiliardarului care-și păstrează colecția de vinuri într-un hotel la Viena? A lui Churchill? A mamei care s-a aruncat de pe bloc cu cei doi copii? A unui profesor din România? A unui creator de conținut?

La Bordeaux viața are atâtea ramificații. Străzi populate de negrii, cafenele și terase întreținute de arabi, centrul roind de studenți francezi și străini, magazinele impregnate de parfumul doamnelor, iar ciocnirea dintre nou și vechi, obișnuit și străin, alb și negru creează victime în timp ce vă scriu. Lumea e bucurie și durere simultan. Cine e destul de ambițios să accepte după ce a priceput acest aspect câștigă beatitudinea, euforie constantă și indiferență față de împrejurările exterioare. Ce zice mama, ce zice soacra. Ce insinuează colega, prietena, iubitul, vecinul. Facturile, ratele, cumpărăturile la supermarket se diminuează în simțiri.

Nu vă mai povestesc despre Bordeaux. Profit de ultimele minute de nani ale lui Mateiu și fug să frec baia. Ce soluție folosiți pentru faianță și baterii?