A fost Crăciunul, iar Crăciunul ne întrerupe tuturor programul. Rar m-am apropiat de cărți. Nu am scris nimic. Asta mă nemulțumește. Am participat la serbarea lui Mateiu. Vă spun: are mama un spiriduș superb. Am trecut-o pe Mara vama că să plece în excursie cu școala. Legislația românească susține și întreține suspiciunea că unul dintre părinți ar putea să-și răpească fiul sau fiica. Am făcut cumpărături. Am gătit. Am împodobit bradul. Am schimbat cadouri. Am luat masa în familie. Pe toate le-am făcut și încă puțin.

Acum îmi revin după o răceală. Dispoziția este una jalnică. Mara a plecat cu tatăl ei în Germania. Mateiu doarme pe canapea. Sufrageria pare călcată de hoți – de hoți care au căutat ceva anume, de aceea au răscolit peste tot. M-am văzut nevoită să aleg între a zace pe canapea uitându-mă la un film de Crăciun, a deretica sau a intra pe blog pentru defulare. Asta fac și nu mă amăgesc.

Am scris texte minunate la mine în cap aproape în fiecare seară. Covorului de la casa părinților mei i-am dedicat două seri.

La noi în familie – tata, mamanu, sora mea și cu mine –  la Paște și la Crăciun răsturnam casa cu susul în jos. Curățenia nu era opțională. Aveai de ales între activități: spălat geamuri, șters praful, aspirat etc. Covorul spălat și uscat însemna sfârșitul. Mamanu îl rula, tata ridica mobila, iar eu băgam marginile sub corpurile grele. Se răspândea un miros rece și curat. Simțeam curățenia inseparabilă de organele mele. Frigul și înlăturarea mizeriei cu apă și produse mă duceau până la paroxism. Parcă frigul, ordinea și curățenia, luminițele bradului și mâncărurile alese îmi făceau dintr-o dată viața mai frumoasă și mai suportabilă prin intuirea unei vieți mai bune.

În familia mea – copiii mei, tații copiilor mei, bunicii, frații – casele își păstrează josul și susul. Bradul a străbătut timpul și vremurile. Continuă să-mi facă viața mai frumoasă și mai suportabilă prin aceeași intuiție: că se poate, totuși, mai bine.

Întotdeauna e loc de mai bine și întotdeauna răul reușește să se strecoare. Bolile ne găsesc și ne lovesc. Catastrofele mai rar, dar și ele ne găsesc și ne lovesc. Relațiile cu ceilalți ne îmbolnăvesc și ne vindecă în același timp. Acesta este adevăratul mit al lui Sisif: relațiile dintre noi. Construim și stricăm, stricăm și construim.

Mateiu dă semne ca se trezește. Asta înseamnă sfârșitul timpului pentru scris. Mă întreb, cu gândul la voi toți cei îndrăgiți de mine, cum o fi la voi în suflet?

Foto: Flavius Neamciuc