Bunica vine din niște vremuri necunoscute de mine. Am auzit povești. În timpul războiului i-au crescut sânii. I-a venit ciclul. Nu se vorbea atunci despre adolescență. Părinții și bunicii războiului discutau doar despre ceea ce pun pe masă. Foamea. Și-o amintea bunica bine. Oare să-i spun eu povestea bunicii sau să-i dau o voce?

Am decis capitolele romanului. Vor fi sigur 4. Nu sunt sigură de capitolul 5. Ar fi despre tata. Dar ce știu eu despre cum e să fii tată? Să simți și să gândești ca un tată? Să-i dau și lui o voce? Să le dau tuturor o voce?

Mama vine din niște vremuri descreierate. Când ea a tras prima gură de aer pe lumea asta, la Moscova a început Congresul al XX-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Pe 14 februarie 1956 speranța și frica s-au împletit cu soarta mea. Soarta mea aparține istoriei. Altfel nu o pot pricepe în nici un fel. Mama a crescut cu frică și speranță. România își purta comunismul cu derută. Nici aceste vremuri nu le-am cunoscut. Oare ce culoare ar avea vocea mamei dacă i-aș da una?

Eu m-am născut la solstițiul de iarnă, cea mai lungă noapte din an. Tot eu m-am mai născut o dată cu un an în urmă. Capitolele 3 și 4 vor fi despre fiice. Capitolul III, Fiica. Capitolul IV, Cealaltă fiică.

Care fiică să scrie povestea familiei? Fiica sau cealaltă fiică? Cât anume o să fie despre oameni și cât anume despre vremuri? Fără o bunică din vremea războiului și fără o mamă din vremea comunismului, fiica și cealaltă fiică ar mai fi avut același parcurs? Mai mult, s-ar fi născut fiica?

Aici îmi stă mintea. Asta e povestea pe care o port în mine și trebuie s-o scot într-un fel sau altul, excelent sau prost. Aș alege excelent. Visez la asta. O să-mi suflec mânecile. O să mă apuc de capitolul Bunica. Propria bunică îmi va servi ca inspirație. A fost o copilă în război. Ciudat! Satisfacție găsesc doar în scris, dar mă sperie acțiunea. Să scriu romanul. De aceea l-am fragmentat. Poate un capitol nu-mi paralizează voința. Un capitol, două capitole, mă încurajez. Pentru cine scriu? Pentru voi, cititorii, firește, dar și din nevoie. Cum să trăiesc fără să scriu? Nu știu. Nu-mi pot imagina. De ce scriu? Pentru faimă și bani, desigur, dar și pentru a respira, a mă simți vie. Cum scriu? Fără un plan, fără notițe, vomit. Aici greșesc. Acțiunea de a scrie seamănă teribil cu travaliul, deloc cu nașterea. După două nașteri naturale, știu exact ce vorbesc. Expulzarea copilului durează maxim 10 minute, dilatarea te convinge de relativismul timpului. Eternitatea vine și se prezintă: Eu sunt Veșnicia. Orele de travaliu par să nu aibă sfârșit. Ah, la asta se referea profa de matematică cu infinitul desenat pe tablă cu linii întrerupte până în margine și cu asigurarea continuității după rama tablei.

O să mă descurc! Mă încurajez. Mă consolez. Mă ambiționez. Eu sunt dumnezeul meu, creație și distrugere.

Să vedem. Capitolul I, Bunica

Bunica vine din niște vremuri necunoscute de mine.