Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

Mie trebuie să mi se scoale

De 16 oct., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , ,

Există vreun motiv întemeiat pentru viol?

Continuăm să ne adresăm această întrebare. Filmul Mo, văzut recent, readuce în atenția publicului violul. Pentru unii dintre noi, violul constituie un subiect perimat. Dar. Adolescenții glumesc pe seama violului. Bărbații întrețin relații sexuale cu minore. Pentru că ele arată într-un fel. Pentru că uneori nu înseamnă da în capul lor.

Există oameni care acționează corect. De aceea funcționăm. Din nou dar.

Dar de ce bărbații nu acceptă acel nu din partea femeii? Ea a inițiat joaca. Ea și-a dezvelit singură trupul. Ea a revenit asupra faptei. De ce o femeie nu poate să se răzgândească cu un bărbat între picioarele ei?

Cred că am un răspuns pregătit. După film, mi-am analizat experiența sexuală. Fărâme rămase din conversații, bucăți mici de sentimente intime scăpate în așternuturile transpirate s-au adunat într-o imagine de ansamblu sub forța replicii: Mie trebuie să mi se scoale!

Fără nici un fel de grandoare feminină, fără a căuta să dau întâietate propriului sex, socotesc că în acest punct, femeia deține un avantaj pe care bărbatul nu-l trece cu vederea. Pentru a face sex, femeia nu trebuie să facă propriu zis nimic cu vaginul. Nu ceva vizibil în orice caz. Lubrifierea vine de la interior. De aceea violul este dureros. Fără lunecare, vaginul se frânge. Un fost primar de la Severin este întregistrat cum afirmă că vrea să dea în fetițe, cu penisul, firește, să le audă cum pârâie, ca lubenița. Bolnavilor le place asta.

Pentru orice act sexual, bărbatul acționează. Penisul se ridică. Implicațiile psihologice sunt cunoscute publicului larg. Identificarea bărbatului cu competențele sexuale constituie alt subiect.

Un bărbat nu acceptă nu-ul femeii pentru că el nu are opțiunea de a se răzgândi. Lui i se scoală sau nu i se scoală. Nu i se scoală și se răzgândește. I se scoală, iar apoi i se înmoaie. Nu alege. Se întâmplă. Câte femei nu au consolat bărbatul pe toată perioada lor de ființe active sexual? Nu e grav. Se mai întâmplă. Nu contează. Te iubesc.

O femeie are două reprezentări în viața bărbatului, de mamă și de prostituată, iar un eșec în pat vine cu două lovituri insuportabile pentru mintea reptiliană. Înfrângere în fața autorității materne. Înfrângere în fața unei figuri cu rang inferior. Cu alte cuvinte, nu este bun de nimic. Aceasta pare să fie percepția despre sine.

Nimic din toate astea nu este adevărat. Femeile o știu. Bărbații o știu. Asta nu ne împiedică să greșim. Să repetăm. Să nu învățăm din greșeli. Greșim ca să greșim din nou.

Nu înseamnă nu. Violul presupune durere, umilință, anulare.

Nu este un subiect pe seama căruia să râzi. Nu e un subiect de ignorat. Nu înseamnă nu și atunci când bărbatul este deja în femeie. Îmi pare sincer rău pentru acest avantaj al speciei, dar o femeie poate să aleagă și după ce a început mișcarea de du-te vino.

Vino! Du-te! Se poate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cine nu se obișnuiește cu viața ușoară?!

De 12 oct., 2019 0 Colaborari , , , ,

Ca orice femeie modernă, am zile când îmi pun mănușile de latex și intru la curățenie. Nu sunt prea bucuroasă atunci! Mă consolez cu ordinea de după, cu senzația de curat. Seara mă bag în așternutul alb și mă zvârcolesc în tot patul. Ca Motan, dacă ar fi ajuns înaintea mea! Se dă o luptă între mine și el. Cine ocupă primul patul proaspăt schimbat?!

Uneori, atenția acordată unor locuri pentru a îndepărta praful, spoturilor de pe hol sau marginilor întrerupătoarelor, ba chiar mânerelor de la uși, mă ține departe de telefon. Inactivitatea de pe platformele de socializare mă dă de gol. Uneori sună telefonul, iar Făt Frumos deja îmi apreciază calitățile de gospodină. Ah, dai cu aspiratorul, ce femeie! Auzi, tu să nu mă lauzi pentru ordine și curățenie. Este ceva ce trebuie făcut. De ce nu mă apreciezi pentru tot ce ți-am citit din Russell seara trecută? Ce femeie nebună! Cum să transformi ASTA în cearta? Cele mai multe. N-am mai ascultat. Am aruncat șervețele pe jos cu ciudă. Am descoperit șervețelele de la dm și abuzez de ele.

Detest zilele de ordine și curățenie. Mă țin departe de citit, de scris, de lenea sebastiană. Chiar am specificat în dialogul cu Făt Frumos. Tu știi ce puțin am citit săptămâna asta, știi?!

Când am fost mică, am dormit cu pisici, câini, iezi, miei și purceluși în pat. Uneori găseam căpușe pe mine, alteori pureci. Îndepărtam paraziții și adormeam la loc. Nu-mi păsa de lenjerie, de culoarea ei. Nu mă interesa când a fost schimbată ultima dată. În prezent, oriunde călătoresc, prima condiție pentru a accepta camera are legătură cu albeața cearșafurilor.

Mofturi, mofturi! Maică mea în urma mea așa zice.

Mofturi, se prea poate! După ce am plecat de acasă, după ce am terminat facultatea, l-am cunoscut pe tatăl Marei. Cu el am trecut de la mirosul de cimbru de pe câmp la miros de Chanel în mașină. Domnul, după obiceiul mamei sale, obișnuia să toarne o sticlă de parfum în portbagaj. Și eu fac asta în zilele noastre. Firește că nu torn Chanel!

După ce am născut-o pe Mara, o minunată doamnă a venit să mă ajute la ordine și curățenie în casă. I-am cerut doar să aspire, să spelele podelele și să curețe ușile. Știți, Mara se târăște pe jos! Mi-am justificat cererea și poziția superioară cu mâinile transpirate. O senzație de rușine mă trimitea să mă îngrop undeva. M-am obinuit. Cine nu se obișnuiește cu viața ușoară?! Doamna minunată a avut grijă de mine în toate felurile și chipurile. Treceau elfii prin casă, prin dulap, prin coșul de rufe, pe la mașina de spălat. Uneori mă aștepta și cu ceaiul după ce o lăsam pe Mara la grădiniță.

După despărțire, nu am predat numai cheile de la casă, ci și pe minunata doamnă. Destul de repede am descoperit că WC-ul meu se murdărește. Ciudat! Mi-am zis asta cu nasul aplecat în toaletă. N-am mai văzut așa ceva! Înainte de Mara, chiar dacă văzusem, nu mă interesa. După Mara, totul era curat ca prin magie.

Magia am recuperat-o cu Domestos și cu Denkmit. Mănușile de latex, galbene, de ce nu?!, au ajuns un produs achiziționat la fiecare vizită în drogherie.

Îmi lipsește minunata doamnă? În fiecare zi în care îmi pun mănușile, în fiecare dimineață friguroasă când o las pe Mara la școală, iar acasă mă așteaptă doar Motan ca să se așeze lângă mine și să doarmă.

Cresc eu mare, promit, iar atunci o să revină magia în casa mea. Până atunci mă urc pe mătură, pun mănușile, frec nervoasă toaleta și șterg capacul cu șervețelele biodegradabile de la dm.

Firește că aceasta este o reclamă pentru dm. Sunt un ambasador redutabil.

Denkmit și să fie curat!

Foto: Bogdan Mosorescu

Mara știe că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine

De 9 oct., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Dacă aș nota frânturile de conversații suprinse. Am început din generală să trag cu urechea pe stradă. Prima dată am observat aceleași chipuri, la aceeași oră. Recunoașterea fețelor mi-a atras atenția. O vorbă. O frază. Ani de zile m-am intersectat cu aceleași persoane. Un domn înalt și pleșuv mereu îmbrăcat la costum. O doamnă grasă cu un păr pieptănat conci.

Scoala am schimbat-o în clasa a VI-a. Prieteniile intense m-au distras de la trasul cu urechea. Absorbită de mine, de relațiile cu fetele, am făcut loc adolescenței dureroase și zgomotoase. În autobuz mai participam uneori indirect la unele conversații. Mă prefăceam că privesc concentrat pe geam, dar urechea percepea sunetele. Un martor mut, așa am fost de multe ori.

Când puteam să imit ce auzeam, o făceam gradilocvent. Îmi plăcea să-mi amuz prietenii, îmi asigura un loc în grup, o apartenență. De fiecare dată simțeam și rușine. Încălcarea intimității mă indispunea. Îmi trecea repede. Mereu m-am priceput să mă consolez singură. De aceea am greșit catastrofal.

Când am terminat școala, am presupus că un capitol din viața mea s-a încheiat. Mă refer la legăturile de prietenie și tot ce înseamnă ele. M-am pripit. Mara a redeschis acest capitol. Citesc cărți pentru creșterea copiilor. Nu mă opresc. Studiile de psihologie infantilă au confirmat că prieteniile sunt vitale la vârsta Marei. Mara are nouă ani. De multe ori a plâns și a suferit din cauza prieteniilor. O căutare disperată de stabilire a celei mai bune prietene m-a aruncat în trecut.

Ce bine este să fii adult! Să scapi de constrângerea grupului, de presiunea școlii! Cine nu scapă la maturitate de, înseamnă că nu se îngrijește de copil. Copilul din noi are nevoie să fie fericit. Din când în când să-și administreze doze de imaturitate, de lene, de plăceri mici, de satisfacții culinare, de mângâieri. E datoria fiecărui adult față de copilul din el.

Odată ce și-a creat legătura cu cea mai bună prietenă, nu i-am mai fost suficientă Marei. Nimic nu mai ajungea la ea când se întorcea necăjită de la școală. Firește! Lumea ei se rupe în bucăți atunci când aude amenințări. Nu mai ești prietena mea. Bine, nici eu nu mai vreau să fiu prietenă cu tine.

Oh, biata mea fata! Am compătimit-o. Am trăit afectiv dramele ei cu cea mai bună prietenă. Ca să răzbat, i-am povestit despre relațiile mele. Doar Dunia mică mi-a înapoiat-o, mi-a apropiat-o și mi-a aruncat-o în brațe plângând în hohote.

Mara știe că mama citește Freud ca s-o înțeleagă mai bine. Îi mai este bine cunoscut faptul că orice citesc, dau mai departe. O învăț să se facă plăcută dacă asta contează pentru ea. Îi indic cum să procedeze. O susțin cu sugestii la nivel de limbaj. Ascultă. Poate chiar ține cont. Habar n-am. Uneori o aud vorbind la telefon cu câte o prietenă. Asta este perspectiva ta. 

Mara are nouă ani și folosește corect cuvântul perspectivă. Din acest motiv îmi dau singură un plus ca mamă. Doar v-am mărturisit deja mai sus că mă pricep să mă consolez singură.

O să am nevoie. Știți ce vorbesc, nu?!

Piața Roosevelt. Viața adevărată are loc fără dumneavoastră

De 7 oct., 2019 0 Colaborari , , , ,

Consumul de spectacole de teatru, în provincie, duce la un sentiment familial. Teatrul Național Timișoara realizează uneori o simbioză cu publicul. Actorii și spectatorii conviețuiesc avantajos prin spectacole care distrează.

Spectacolul Piața Roosevelt, de Radu Afrim, cheamă oamenii să gândească în pauze. …ca și când viața căreia i-ați fost destinat ar avea loc în altă parte. Ea există. Există în alt loc. Dar la un moment dat ați ratat o bifurcație. O singură dată, o decizie greșită. Iar acum, viața adevărată are loc fără dumneavoastră. Apoi râsete.

Cugetarea de mai sus îi aparține lui Bingo, personajul Claudiei Ieremia. I s-a potrivit mănușă. Mi-am zis asta și în timpul spectacolului. Care altă actriță de la Național putea să rostească mai sever, mai sârguincios?! La fel cum Alina Ilea, Aziza pe scenă, și-a lipit pur și simplu de corp personajul.

Consumul de spectacole de teatru, în provincie, duce la un sentiment familial. M-am așezat pe scaun în sală ca la masa de duminică de la mama.  Dacă aș avea o masă de duminică la mama. Nu am, dar sentimentul rămâne și oricine poate să se transpună. I-am sorbit din priviri pe actori. Ah, uite-o pe Alina! Victor! Cătălin! Claudia! Călin! La acest spectacol, cu scuze, dar fundul lui Călin a atras multe priviri feminine din sală și nu numai.

Spectatorii râd la acest spectacol. Râsetele se întrerup. Pauză de gândire. În aceste pauze, m-a impresionat Andrea Tokai. Personal, consider spectacolulul Piața Roosevelt, spectacolul Conchei. Celelalte personaje îndeplinesc roluluri secundare, de susținere și evidențere pentru Concha. O imensă forță de seducție se desprinde din personaj, prin interpretare. Uneori greu îmi puteam dezlipi ochii de la. Îmi venea ușor când trecea Călin prin față, am avut noroc și cu locuri în primul rând.

Cine locuiește la Timișoara și n-a ajuns la spectacol, să-și facă timp. Cine nu locuiește, dar vizitează, să-și facă timp. Cine citește aici, să-și facă timp.

Aș fi curioasă dacă m-ați contrazice.

Ne vedem la teatru!

Foto: Bogdan Mosorescu

Webstock. Dacă i-aș duce Marei un mesaj de la Shelly

De 3 oct., 2019 2 Colaborari , , , ,

Zbor mâine spre București. Particip pentru a doua oară la conferința Webstock. Pe scenă o să urce și Shelly. Mara mea este fană Shelly.

Din acest motiv o să vă povestesc despre o ambulanță sosită în miezul zilei acum 20 de ani. Mai bine de 20 de ani. În cartierul meu mărginaș din Drobeta Turnu Severin, întâlneai atitudini specifice satului. Copiii își făceau de rușine părinții dacă nu se conformau datinilor. În special fetele aduceau năpasta în familie. Vremurile începuseră deja să se schimbe, dar nu și gândirea bunicilor și părinților.

Din această cauză întâlneai uneori fete la vârsta măritișului care începeau să se rotunjească. Fel și fel de reacții se iveau în urma lor. Șușoteli la tot pasul, dar și trageri de mână ale copiilor care încercau să se apropie și să vorbească cu.

Până se pricep exact ce se întâmpla, am privit în urma câtorva ambulanțe care duceau la spital fete sănătoase, dar accidentate. După accident multe se măritau. Ultima ambulanța în urma căreia am privit m-a înfuriat pe părinții mei.

Nu era prima dată când mințeau, când nu dădeau o explicație. Fata care a plecat la spital nu s-a mai întors. Cele mai multe reveneau și se măritau. Una nu s-a mai întors.

Prin 1994 încă îți făceai familia de rușine dacă rămâneai gravidă fără să fii măritată. Acele vremuri nu sunt neapărat ale mamei mele, ci reprezintă o epocă de mijloc. Eu începeam să gândesc singură. Să fac deducții. Să asociez. Mama încerca să mă țină departe de adevăr, să mă protejeze și să mă mărite virgină.

În 2019 eu sunt mama. Mara are nouă ani și trăim o epocă de mijloc, între gândirea actuală și gândirea ei viitoare. Nu mă interesează să cresc un copil pentru reprezentările vremurilor trecute. Am stabilit regulile familiei noastre, iar învățarea ocupă abia locul 3. Pe primul loc avem sănătatea, urmează joaca și abia pe urmă învățarea.

Prin joc și joacă înaintez cu Mara. Alung toate ambulanțele din viața noastră, acele adevăruri falsificate și trecute sub tăcere. La conferință o să-l rog pe Shelly să mă ajute să fiu o mamă cool. Aș fi. Dacă i-aș duce un mesaj de la Shelly, Mara mea m-ar ridica în slăvi. Doresc să fiu ridicată în slăvi de copilul meu. Să mă înțeleg cu. Să nu-l mint. Să nu-l protejez nejustificat.

Pentru mine Webstock-ul de anul acesta e un mijloc de a ține pasul cu Mara, cu viitorul, cu reprezentările actuale ale vremii.

Pe mâine!

Foto: Romina Popescu

Încep să înțeleg sadismul, dar prefer ciocolata, sexul și vinul

De 2 oct., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Prefer, de vreo câțiva ani, să-mi petrec ziua de naștere departe de casă. Să existe un drum de făcut, să am posibilitatea să postez pe Facebook și Instagram cu hashtag-ul #pedrum. La 30 de ani mi-am adunat pentru ultima dată toți prietenii. O masă lungă, o cină cu taină, cu persoane dragi mi-a înțepenit zâmbetul. Trupul înlemnește când este în pericol. Când întâlnim un șarpe, creierul automat comandă înmărmurirea.

Tocmai mi-am comparat prietenii cu șerpii. Așa ați presupune, dar. Îmi iubesc prietenii. Nu ei reprezintă șerpii. Situația, o masă lungă alcătuită din persoane cu care m-am însoțit de-a lungul anilor, dar care nu s-au însoțit și între ei, nu mi s-a mai potrivit. Am simțit că nu mai era vorba despre buna mea dispoziție, ci despre buna lor dispoziție. De ziua mea doresc să fie vorba despre mine. Am fost în pericol să mă aliniez, să mă conformez convențiilor.

Am început să călătoresc de ziua mea de atunci. Vârsta s-a transformat într-o porțiune. Atena reprezintă o vârstă, 32. Sarmizegetusa o altă vârstă, 33. Firește, nu m-am putut ține de plan. A intervenit Mara, bugetul, responsabilitățile. În 2018 mi-am propus să ajung la Berlin, la Filarmonică. Nu s-a întâmplat. Mi-am lins rănile, știu să. Cu demnitate și atitudine care contrariază, mi-am corectat cadoul. Mi-am albit dinții. Anul acesta, cu o călătorie planificată în 1 iulie, 21 iunie a rămas fără buget. Din nou mi-am corectat cadoul. M-am epilat definitiv pe picioare.

Aud țipetele din curtea școlii. Zâmbesc. Intrasem într-o anumită stare, iar gălăgia m-a readus în sufragerie, pe canapea, cu pătura pe picioare. Motan doarme lângă mine.

Am recitit ce am scris. Zgomotele au năvălit. O motocicletă. Claxoane. Freamătul din curtea școlii s-a intensificat. Gheorghe Lazăr e aglomerat.

Tot ce am povestit până acum ține de introducere. Voiam să ajung la epilarea definitivă. Pentru cine nu a făcut, vă comunic de la început că doare. Suportabil, desigur! Ultima dată durerea m-a provocat intelectual. Mi-am reamintit bătăile din copilărie, am revăzut Auschwitzul. Asta în timp ce primul picior suporta intervenția. Între primul picior și al doilea, am avut un răgaz. Corpul s-a relaxat. Am simțit destinderea sub forma unui val de căldură. Mușchii se relaxează. Mi-am zis. Ceva plăcut m-a făcut să tresar. M-am mișcat pe masă și mi-am privit corpul lungit. Carne, material, obiect. Eu nu eram acel trup. Vă puteți imagina un copil într-un colț de cameră goală ascuns după perdea. Eu eram acel copil. Complet separată de trup, m-a îngrețoșat plăcerea cărnii.

Familia de țigani români de la Auschwitz, distracția doctorului Mengele, oare așa se simțea? Am alungat gândul. Ce importanță are o familie când în lagăr se aflau atâtea persoane?! Nici nu e vorba despre oameni, ci despre senzație. Plăcerea și calmul de după aplicarea violenței. La al doilea picior timpul a trecut mai repede. Obișnuința. La final, calm, plăcere și o minte împăienjenită.

Este o anumită plăcere în amorțeala corpului după agresare. S-a terminat. De aici vine calmul. Dar e mai mult de atât. E bucurie. Presupun că hormonii ne înșală. Satisfacția este mare că s-a sfârșit. Sunt eliberați hormonii fericirii. Încep să înțeleg sadismul, dar prefer ciocolata, sexul și vinul.

Copiii au intrat la ore. Este liniște. Mașinile trec civilizat. Eu am terminat.

Festivalurile actuale, bâlciurile reinterpretate

De 1 oct., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , ,

A avut loc la Timișoara, la final de săptămână, Flight Festival. Sâmbătă și duminică am luat cu Mara activitățile la rând. Tot ce au propus organizatorii pentru copii, am încercat.

Când am părăsit festivalul, înainte să urc în mașină, m-am uitat peste umăr. Puhoiul de oameni de la intrare mi-a reținut atenția. Trăim în epoca festivalurilor. Un nou mijloc de distracție pentru oameni. Dar chiar e nou? Sigur am dezbătut subiectul cu prietena mea pe drumul spre casă. Mara s-a lungit pe banchetă. În oglinda retrovizoare am văzut un picior ridicat la tetieră.

Nu ți te se pare că festivalurile sunt de fapt bâlciurile reinterpretate? N-am așteptat răspuns. E fix ca la circ, doar că acolo te atrăgeau animalele, iar aici numele celor care cântă pe scenă. Atmosfera nu diferă: gălăgie, praf, spectacole, petreceri, vânzători și cumpărători.

În prezent, în ceea ce privește lumea circului, oamenii s-au sucit în purtare. Apărătorii drepturilor animalelor au concluzionat că cei needucați își duc odraslele la spectacolul de circ. Firește, nu sunt de acord! Circul reprezintă o lume aparte, este o cultură.

Spectacolele de circ presupun numere de gimnastică, iluzionism, momente comice și prezentare de animale dresate. Dacă circul pierde partea de dresaj, atunci rămân celălalte activități. Oamenii care alcătuiesc echipa, ce părere aveți despre ei? Un grup care nu se stabilește pe nici un teritoriu, mutându-se de pe un loc pe altul. Stilul de viață i-a obligat să devină o familie și să transmită meseria de la părinte la copil. Cine să înțeleagă mai bine modul specific de supraviețuire? Așa se ivesc dramele. Uneori oamenii depășesc condițiile de viață cunoscute.

La festival mănânci și bei la prețuri de speculă. Vă amintiți merele glazurate pe băț așezate la intrarea în circ? Nu mi-au plăcut niciodată. Dar un măr glazurat semnifica o separare de realitate. Pentru câteva ore, cu dulciuri la suprapreț, acceptai minunata lume a circului. Fascinantele femei în costume sclipitoare, cu ciorapi și body-uri speciale care se ridicau pe frânghii și executau exerciții primejdioase. Bărbații cu păr cătrănit și abdomen lucrat care aruncau cuțite sau înghițeu foc. Leii cu coamele imense care se alintau cu dresorul. Un măr glazurat semnifica toate astea.

În prezent, la festivaluri cheltui și pe o datorie sufletească. Mă folosesc în continuare de mărul glazurat pe băț. Un măr mai înseamnă și iarbă, și sex. Stresul epocii a modificat și mijloacele de desprindere de muncă. Suprasolicitați la muncă, divertismentul a fost obligat să pluseze, să mizeze mai mult ca niciodată.

Un festival cuprinde niște cetățeni obosiți, epuizați. Poate de aceea nu m-a prins niciodată. Sigur am mai scris despre. Mă odihnesc suficient. Dorm nopțile. Un intelect liniștit respinge hărmălaia, iar prețurile de speculă îl inflamează ușor.

Ce anume plătiți când mergeți la un festival? Ce semnificații are mărul glazurat?

Între noi fie vorba, prefer circul.

Foto: Bogdan Mosorescu

M-am săturat să trag. Da, știu, ai dreptate, mai trebuie să și împing

De 26 sept., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , ,

Folia care protejează hainele curate de la curățătorie am sfâșiat-o ieri. În întârziere pentru spectacolul Scripcarul pe acoperiș, m-am repezit spre dulap și am tras singura rochie potrivită pentru. Hainele stau în saci menajeri, la apartament, unde pun piciorul ca să inspecteze ochii, apoi trag rapid ușa după mine. E praf pretutindeni de la rașchetare.

M-a salvat o tură de haine duse la curățătorie și aduse la Făt Frumos. Rochia simplă neagră m-a scos din încurcătură, cum face acest obiect vestimentar de obicei. Salvează femeile de la dileme provocate de luxul vestimentar cu gust îndoielnic. Nu e nimic îndoielnic la rochia neagră, doar victorie și desăvârșire.

Scripcarul pe acoperiș este un spectacol vesel după povestirile lui Shalom Aleihem. Muzica evreiască m-a binedispus. Nu cred că mi-a schimbat dispoziția. Nu m-am dus cu gânduri negre. A alungat rapid orice interes străin de reprezentație. M-a aruncat în amintiri. Două momente anume m-au năpădit: o călătorie la Cracovia și un drum la Sighet. Totul de la muzică. Ritmul m-a umplut de melancolie, de senzații amorțite, de anumiți oameni. Dorul de persoane se poartă cu demnitate. Dorul de amintirea persoanelor se poartă zadarnic.

Mi-am privit mâinile împreunate în poală. M-am consolat singură așezându-mi obrazul pe umăr. Vârful piciorului l-am mișcat. M-am fâstâcit. M-am pierdut câteva secunde în iubiri trecute și îngropate.

Chiar atunci ritmul s-a schimbat. Tristețea muzicii mi-a justificat lacrimile de mironosiță. Eu nu-mi plâng iubirile și dorurile, le port în zâmbete.

Pe scenă, Tevie, personajul principal, mi-a atras atenția. Din nou am admirat ironia însoțită de inteligență. Doamne, știu că ești ocupat. Cu o ciumă, cu un incediu, cu o inundație, dar dacă ai timp, pe iapa mea o doare piciorul de două săptămâni. M-am săturat să trag. Da, știu, ai dreptate, mai trebuie să și împing.

Mai trebuie să și împingem. Să ieșim la spectacole. Să ne creștem inteligența. Să ne detașăm. Să exersesăm umorul. Ține de acțiune. Să ne mișcăm. Să ne urnim. Să ne îmboldim.

O modificare în rutină atrage atenția, provoacă ochii să vadă dacă priveau și să privească dacă vedeau. Senzațiile vizuale sprijină stările de spirit. Avem nevoie de.

Pentru fericire. Pentru bucurii. Pentru iubire.

Foto: Zenobia Lazarovici

Unele cupluri rămân împreună deși nu au făcut sex de un an

De 24 sept., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , ,

Aproape m-am născut în mașină. Cel puțin așa povestește mama mea. După ce a ajuns la spital, moașa și doctorul au dus-o direct în sala de naștere. Sala de travaliu a sărit-o. Asta îmi spune despre mine că odată am știut să iau rapid decizii.

Lângă mine se află o școală și a sunat de ieșire. Ah, clopoțelul! Sunetul mi-a oprit șirul gândurilor. La chiuvetă nu am stat mult să curăț zarzavaturile. Bătăile inimii s-au accelerat. Articolului îi lipsește așezarea în imaginar. Clopoțelul nu a sunat pentru mine. Am respirat ușurată și am luat o gură de cafea.

Nu așez în pagină textul. Creez. În timp ce tăiam țelina, m-am oprit să privesc frunzele și am rostit: lumi în lumi. Ieri m-au înfuriat mașinile parcate pe Gheorghe Lazăr după ora 7. Din cauza lor, pe o bucată scurtă de drum, faci zece minute. Zece minute când duci copilul la școală e mult. M-am revăzut la Viena în acele dimineți geroase de iarnă. În fiecare dimineață mă trezeam la șase să plătesc parcarea. Săream din pat direct în cizme. Trăgeam paltonul peste pijamale și străbăteam holul până la recepție cu ochii cârpiți. Mă trezeam instant când scoteam nasul afară. Nici un minut după ora șase nu-mi permiteam să întârzii. Amenda m-ar fi așteptat. Pe Gheorghe Lazăr există panouri cu mesaje ignorate. Găsești mașini parcate și la ora opt dimineața.

Am permis de mai bine de zece ani. Mașină mă ajută să mă deplasez oriunde am nevoie. Acest mijloc de transport mi-a separat lumile. M-a izolat într-o lume închipuită. Orașul e sugrumat de trafic. Mi-am refăcut traseele. Las mașina în locuri care-mi permit deplasarea pe jos într-un timp folositor intereselor mele. Cum locuiesc spre Giroc, dacă este necesar să ajung în Cetății, parchez undeva la jumătate. Cealaltă jumătate mi-a atras atenția asupra depărtării de lume.

Cetățenii continuă să arunce gunoi pe jos. Muncitorii fluieră în continuare după fundurile femeilor. Bicicliștii și șoferii se înjură nervoși. Femeile se chinuie pe tocuri. Conversații intime se duc în forfota străzii. În fața unei florării, o ea îl înjura pe el. După sictireală, l-a amenițat cu bătaia. Plasa de rafie a rămas nefolosită până eu am pășit în florărie. Atunci mi-am privit lung mașina.

Cutia de metal m-a separat de stradă, de cultura ei, de lume așa cum este ea. Am circulat prea mult cu mașina în ultimul timp. Am uitat că strada și marginea ne învață despre oameni. Masa de oameni pare cumva neschimbată din Evul Mediu. Apucăturile au rămas. Instinctele s-au păstrat. Reacțiile răspund exteriorului cu agresivitate.

Conviețuirea celor educați cu cei mai puțin educați nu ține de imposibil, dar seamănă mult cu munca Penelopei. Munca din timpul zilei se destramă noaptea. Persoanele educate manifestă dispreț pentru maniere, pentru ornamental. Ducem lupte între clase, între membrii aceleiași clase. Ne alegem în grupuri și reînnoim segregaționismul. Ne dorim atât de mult ca ceilalți să aibă o părere bună despre noi. Ne solicităm voința să avem o părere bună despre noi.

Mergem înainte trași de progresul tehnologic și stăm pe loc, în comportament, undeva la început de secol XX. Ne prefacem că am profitat de descoperirile psihologice. Freud a fost un obsedat sexual. Nu ne spune el nouă că toți dorim să facem sex cu propria mamă, ce idiot!

Între timp, foamea, boala și sexualitatea ne supun la drame.  Unele cupluri rămân împreună deși nu au făcut sex de un an. Boala ajută o soacră să pună stăpânire pe casa nurorii. Copiii sunt abandonați și subnutriți. Să nu ne mai spună nouă Freud nimic despre comportamentul uman.

Noi știm să ne purtăm.

De unde știm?!

Foto: Zenobia Lazarovici

Când ultima generație de copii săraci se va stinge

De 20 sept., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , ,

De luni, apartamentul în care locuiesc a intrat din nou în renovare. Mai cârpesc ceva. Rașchetez parchetul. Am nevoie de frumos în spațiul ocupat. Am devenit genul acela de persoană. Istoric, ca cetățean al unei țări mici, românul mereu și-a decorat sărăcia.

Parchetul de lemn, pus într-un mod care să satisfacă foștii țărani crescuți în case cu pământ pe jos, mă irita peste măsură. În prima zi când au ajuns meșterii, m-a amețit senzația puternică de plăcere în fața distrugerii. Când au smuls plintele, am manifestat o bucurie imensă.

După un scurt gând la Shiva, zeul distrugerii, mi-am reamintit de clădirea inspectoratului de pe Take Ionescu. Chiar lângă, s-a ridicat o clădire înaltă, un proiect elaborat. Înălțimea, geamurile și feroneria seduc trecătorii. Caști pur și simplu ochii și visezi.  Într-o zi am pătruns în ambele clădiri. Din prima clădire, cea nouă, am ieșit zâmbind. Lumina din interior stimula abilitățile creative. În a doua clădire, de cum am pășit, m-a cuprins angoasa. Mi-au picat ochii pe podea și am realizat. Școlile, spitalele și inspectoratele dețin același model de podea, o piatră gri cu picățele albe. Ori de câte ori pătrund într-o asemenea instituție am senzația că ceva rău o să mi se întâmple.

Inspectoratul de pe Take Ionescu a rămas în umbra impunătoarei clădiri. Nu se pierde în arhitectura orașului. Stă ca un martor mut al neajunsurilor economice și culturale. Lipsesc banii. Lipsește materialul uman. Probabil e absorbit de design-ul hidos al podelelor și anihilat de mirosul strident de dezinfectant. Inspectoratul aduce în reprezentare cu acea cocioabă din margine de sat unde locuiau cei bătuți de soartă.

Bugetarii muncesc în clădiri cu podele gri cu picățele. Zilnic, dezinfectantul le reamintește să aprecieze zilele de concediu. La hotel există bețișoare parfumate la baie. Trăiesc în lumi paralele. Igiena de la muncă și igiena de acasă nu au numitor comun. La spital, într-o singură încăpere, la aceleași minute ale orei zece, un doctor a efectuat o ecografie, un altul consulta, o asistentă scria în registru, iar alte două halate funcționau în același spațiu.

Condițiile de muncă în instituțiile de stat românești sunt mizerabile și dezgustătoare. Firește că îi compătimesc. Doctori, profesori, polițiști, simpli funcționari au și reprezentare de eroi. Ca orice erou, omoară oameni unii dintre ei. Cetățenii români mor câte puțin la cozile de la Anaf, la intrarea în cabinete, la Poștă. În școli nu se mai cultivă inteligența. Etc!

Un spațiu frumos și ordonat schimbă dispoziția. Funcționăm altfel. Suntem eficienți.

În viitor, când ultima generație de copii săraci se va stinge, țara asta se va reconstrui.

Foto: Zenobia Lazarovici