La mine acasă tot mai bine e să fii bărbat

După două luni de stat exclusiv între betoane, mi-am completat declarația și am plecat acasă la Severin. La Severin are tata o casă pe deal. Când mă trezesc dimineața, mă uit pe geam și văd dealurile. Mi-e foame de dealuri. Am ieșit în fiecare zi. Am urcat. Am coborât. Am alergat. M-am trântit pe jos.

În prima zi am mers la Dunăre. Drumul înapoi spre casă m-a băgat fără întârzieri și ocolișuri în viața de aici. Mara a descoperit corcodușele. Cu un pumn plin de corcodușe, a renunțat să mă țină de mână. A mers în urma mea. Am luat-o pe câmp. Aici mereu găsești poteci: prin ogaș, prin fosta fermă, prin terenuri virane. La un moment dat ne-am intersectat cu o căruță. Cunosc regulile de circulație pe câmp. Am oprit-o pe Mara și ne-am tras în lateral. Mai cunosc și apucăturile oamenilor. Cel care conducea căruța s-a tras și el în lateral. Din grozăvie, băieții de aici mereu își afirmă bărbăția, a dat cu căruța peste o bucată ridicată de pământ. Calul s-a speriat, lichidul din butoiul neacoperit a dat peste, iar el a sprintat din căruță și a aterizat în picioare. Am trecut unii pe lângă alții speriați. Calul de noi, noi de băiatul cu biciul în mână. În urma noastră și-a reluat locul în căruță și a lovit calul cu biciul. L-a lovit de ciudă. L-a lovit să-și demonstreze bărbăția. L-a lovit pentru că oamenii sunt mici și toată viața luptă să-și demonstreze contrariul. Așa i-am răspuns eu Marei.

De ce lovește, mama, calul? Am 36 de ani și apucăturile oamenilor încă reușesc să mă traumatizeze. Aici trăim ca-n vremurile lui Marin Sorescu. Femeia s-a mai emancipat, dar distanța dintre om și animal nu s-a micșorat. Animalul e animal. Să stea în curte. De acord, să stea. Dar de ce legat? Animalul să tragă. De acord. Dar de ce să-l lovești cu biciul?

Frumusețea locului se deosebește în mod izbitor de frumusețea locuitorilor. Frumusețea locului e firească. Frumusețea omului e rară. Blândețea înseamnă slăbiciune. Pumnul face legea. Recunosc și confirm puterea pumnului. Când eram copilă, băieții grozavi luau cu japca fetele. Cunoașteți expresia? Eu am crescut cu ea. Am învățat să nu râd cu băieții. Râsul înseamnă confirmare. Confirmarea duce la un act sexual neconsimțit. Pentru că ai zâmbit. Pumnul lui tata a contat. Am crescut în frumusețea naturii cu frică de om, de bărbat, de viol.

De trei zile colind dealurile și frica e tot acolo. Mi-e frică de o întâlnire cu Omul pe câmp. Abundă scenariile îngrozitoare. Replici din trecut umplu spațiile goale dintr-o scenă imaginată cu un băiețaș ghelban. Sub protecția pumnului tatălui, nu mi s-a întâmplat niciodată nimic. Pacotea s-a abătut peste fete din jurul meu.

Mă întreb. De ce frumusețea locului nu îi face pe oameni mai buni? Azi o să ies din nou pe dealuri. Cu frică, dar ies. Sunt curajoasă și o îndemn pe Mara să-și asume riscuri. La mine acasă tot mai bine e să fii bărbat!

Mama se întoarce de fiecare dată

Citesc. Învăț. Mă uit la filme. Ascult. Încerc să mănânc echilibrat. Fac mișcare. Uneori călătoresc. Rareori meditez. Cu toate astea, nu cred că o să scap vreodată cu adevărat de furie. Mă străduiesc de ani să devin cea mai bună versiune a mea.

Ceva fac bine în ciuda furiei. Îmi pică fisa mai des. Evaluez situațiile din viața mea cu altă atitudine. Am acceptat curând un comportament al Marei. În rândurile care urmează, s-ar putea că unele mame să găsească o alinare. Pentru clarificare, sunt o mamă despărțită. Nu sunt o mamă singură. Îmi cresc fata împreună cu tatăl ei. Alcătuim o familie modernă. Tatăl ei locuiește în Germania. Cu granițele închise, Mara își potolește dorul vorbind zilnic pe Whatsapp cu tata.

În aceste două luni am recuperat niște amintiri cu Mara din primii ei ani de viață. Tatăl ei a plecat să muncească în Germania după botez. Am botezat-o la trei luni. În anii care au urmat, ne-am obișnuit sau m-am obișnuit să am timpul meu cu Mara. Am realizat acest lucru când Făt Frumos a plecat la muncă și am rămas singure. S-a schimbat imediat dinamica dintre noi două. M-a copleșit un sentiment cald, cunoscut, confortabil, încântător. Ușa s-a închis și am rămas noi două.

S-a închis de multe ori ușa în cinci ani de zile. Ca orice copil, Mara a plâns. Nu vreau să plece tata! Niciodată nu am păcălit-o. Nu i-am distras atenția. Am luat-o în brațe, l-am condus la ușă pe tata, i-am explicat că merge la muncă, dar că se întoarce. Mama s-a întors de fiecare dată. De aceea ne-am jucat cucu-bau. Tata s-a întors de fiecare dată. Dar.

După despărțire, Mara a avut o atitudine clară. Zburda când pleca la tata. Plângea când revenea la mama. M-am consumat zile și nopți. Ce am făcut? Cu ce am greșit? De ce nu mă iubește? Am avut și acest gând odios. Am mers înainte ca un orb din pictura lui Bruegel. Ultimul orb exprimă liniștea. Are încredere că e condus. Primul orb exprimă groaza. A căzut. M-am așteptat ca tatăl să o conducă spre mine. Nu s-a întâmplat. S-a declanșat un război rece unde am confirmat teoria lui Cannon atacă-sau-fugi. Mi-am apărat, am considerat eu, copilul.

Mara nu avea nevoie de apărare. Mara reacționa. Ea a stat întotdeauna cu mama în ușă. Și-au luat la revedere. Mama nu a plecat niciodată de lângă ea. Mama s-a întors de fiecare dată înainte să i de facă dor, înainte să simtă că lipsește. Așa că de ce să zburde când revine acasă? Mama e mereu acolo. Mama o să fie mereu acolo.

Au fost necesari ani să văd, să observ, să mă conving că nu mă amăgesc. În continuare nu e ușor. Pleacă repede de lângă mine. Tata este preferatul ei. Dar știu un lucru. Mi-a picat fisa. Mara este fata mamei ei.

Foto: Flavius Neamciuc

În fiecare dimineață mă ridic din pat Penelopa

Când mă trezesc, în fiecare dimineață, fără nici o excepție, mă ridic din pat Penelopa. Toată munca din ziua anterioară, mă refer la aspirat, s-a pierdut. O iau de la capăt. Vecina de sub a bătut în țeavă. A făcut o glumă la lift. V-ați luat un elefant? La magazin m-a oprit pentru un mic discurs. Am înțeles-o. Viața la bloc ne obligă la o participare indezirabilă în intimitatea altora. Suntem cu toții o prezență absentă. Dau cu aspiratorul zilnic. Îmi pare rău pentru zgomot. Zilnic? Brusc m-am simțit prost. Mi-am stricat dispoziția. M-am stresat.

Prepar micul dejun și numele meu este Cenușăreasa. Spăl. Gătesc. Aspir. Dau cu mopul. Șterg praful. Când mă opresc din trebăluit, mă așez pe canapea Mary Poppins. Cum să-i stimulez Marei imaginația? Filmele s-au dovedit un suport excelent. Când Mara pune întrebări, adopt atitudinea socratică. Nu mă remarc în mod deosebit în reprezentarea de Socrate. Refuz să mă amestec în temele Marei. Am cotrobăit după DOOM. M-a tot bătut la cap cu semnele de punctuație. I-am pus dicționarul în brațe.

Trece jumătate de zi. Mă întind pe jos. Sunt Jane Fonda. Îmi țin respirația. Îmi întind oasele. Îmi contract mușchii. Adun izoprenul, fantastică investiție în izolare, și mă ridic mamă. Ce avem de mâncare? Eu nu mai mănânc gulaș. Pot platou? Dar ceva dulce? Creierul de mamă descurcă situațiile și mă aventurez să fiu Simone de Beauvoir. Scriu. Mă disciplinez. Citesc. Adun informații. Plănuiesc.

Pe la miezul nopții mă așez în pat. Mă chestionez. Cine mai sunt la ora asta? Reprezentările par să doarmă. Mă ivesc și eu obosită printre perne. Glumesc cu mine. Dacă mâine mă trezesc și refuz să fiu Penelopa? O alung pe Cenușăreasa? La naiba cu Mary Poppins!

Poate mâine o să fiu mai multe ore eu. O să mă gândesc la asta în timp ce spăl vasele. Acum merg să întind rufele. Urlă mașina de spălat. Să nu o audă vecina.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dacă v-ați săturat să aveți copiii acasă, atunci v-ați săturat de propria persoană

Am băgat o tavă cu biscuiți cu ovăz la cuptor. M-am așezat la scris. Pe ultimii i-am ars. Pentru că m-am așezat la scris. Motan doarme lângă. Mara își face lecțiile.

Pe facebook s-a schimbat direcția glumelor. Copiii sunt acum subiectul. Părinții s-au pricopsit cu copiii. Au acasă ceea ce au crescut. Asta îi face să se apuce cu mâinile de cap. Recunosc că exult. Întotdeauna am fost de părere că purtarea copiilor vorbește despre părinți. Înainte să meargă la grădiniță. Dacă nu te potolești, plecăm. Părintele nu se ridică. Părintele nu-și respectă cuvântul. M-am întrebat de ce. De ce părintele nu face ceea ce zice? Își subestimează pruncul? Nu e asta. Ah, ce manipulator e ăsta mic! O altă gogomănie rostită de părintele universal, indiferent de educație. Doctor sau șofer de tir, tatăl își proiectează copilul într-o reprezentare de geniu. Părintele nu-și respectă cuvântul din comoditate și dintr-o atitudine de zeu. Copilul să asculte la ceea ce zice părintele; altfel Zeus aruncă cu tunete și fulgere. În primii ani copilul imită. Imită ceea ce vede. Vede lipsa cuvântului. Nu gândește lipsa cuvântului, o vede. Lumea imaginilor aparține copiilor sub trei ani.

Și încep să asculte după trei ani. Aud. Dacă nu mănânci și legumele, atunci nu primești desert. Același părinte nu-și respectă cuvântul. Sau vine celălalt părinte și nu-i respectă cuvântul. Copilul vede și aude. La școală, copilul vede, aude și răspunde. Vede prin filtrul părintesc. Aude ceea ce îi provoacă plăcere. Răspunde ca o maimuță, ca mama maimuță sau ca tata maimuță.

Profesorii trebuie să se descurce cu toate purtările antagoniste din familie. Vă puteți imagina o clasă cu douăzeci de copii plus părinții cu atitudini nealiniate? Nu vă mai istoviți. De două luni părinții iau contact cu propriile reguli aplicate sau neaplicate pruncilor.

Unii au cedat plânsetului copilului. Alții au suportat influența bunicilor. Câțiva s-au înfricoșat de presiunea societății de a fi catalogat un părinte rău. Șoc! Nu suntem răi. Nu suntem buni. Cei mai buni sunt aceia care se străduiesc. Când te străduiești, atunci greșești.

De două luni lucrez cu Mara la un nou set de reguli. De unde să am habar ce reguli se potrivesc într-o stare de urgență?! Azi am ajuns la niște reguli pertinente și rezonabile. O întreb zile în șir. Mara, eu vreau să mă înțeleg cu tine. Tu vrei să te înțelegi cu mine?

Mă ascultă uneori cu ochii în lacrimi, cu barba tremurând. Dar eu vreau să mă joc. Eu vreau să mă joc. Într-un asemenea moment am vizualizat durerea ei pe termen scurt și durerea ei pe termen lung. Să o las să decidă fără îndrumarea mea ar semnifica o durere cronică. S-ar prelungi și nu s-ar vindeca ușor. Am creat două categorii. Mara face ce vrea ea. Mara îndeplinește sarcini și responsabilități. Sarcinile le execută cât mai bine pentru ea. Bine pentru ea nu înseamnă bine pentru orice alt coleg al ei.

M-am bucurat sincer de aceste zile petrecute cu copilul acasă. Ne-am certat. De ce eu? Acum să fac? Nu-mi place cartea aleasă de tine. Filmul ăsta are două ore. Nu vreau să mă spăl pe cap. Mai pot cinci minute pe tabletă? N-am chef de pilates. Cu toate astea, mi-e mai dragă Mara ca niciodată. A crescut. I s-a dezvoltat gândirea abstractă. Pune întrebări frecvent. Intuiește. Mă ia uneori în brațe. Mă sărută pe obraz fără să-i cer. Are un vocabular prodigios.

Concluzie.

Dacă v-ați săturat să aveți copiii acasă, atunci v-ați săturat de propria persoană. Educația e un boomerang. Vine înapoi. Ați primit în aceste luni tot ce ați băgat în capul și sufletul copilului. Nu vă place. Nu mai scriu continuarea. Sigur o presupuneți.

Vă las totuși o întrebare. Cum este să te confrunți cu propria educație? Profesorii știau de câți ani v-ați trimis copilul la școală.

Foto: Mile Sepetan

Cum anume să supraviețuiești cu partenerul în izolare

De la început vă notez despre ce urmează să scriu. O să vă spun cum anume să supraviețuiți cu partenerul în izolare. Nu știu ce anume mă recomandă. Să vedem. Sunt mamă. Am citit Iliada în clasa a IX-a. Am iubit. Am înșelat. Am mințit. Am călătorit. Am ascultat savanți. Am anulat convingerile de acasă. Mi-am omorât simbolic părinții. Asta înseamnă că mi-am luat o doză de maturitate. Alternez în viața cotidiană cu un a fi matur și cu un a fi imatur. M-am despărțit de tatăl copilului. Am citit Opere Esențiale, Freud. Mi-am încercat norocul cu altă relație.

În această relație mi-am adus experiența și am aplicat. De la bun început mi-am expus o părere. Nu-ți cer voie. Nu-mi cere voie. Asta fac persoanele minore. Asta face Mara. Un adult nu cere permisiunea unui alt adult. Pot să ies cu prietenii? Pot să mă joc? Nu. Fiecare decide pentru el. Consecințele se discută. Orice se discută: vizitele părinților, influența prietenilor, preferințele sexuale, convingerile religioase, poftele culinare etc. Desigur că nu a mers ca pe roate. De multe ori am plâns. De multe ori fiecare a adormit la el în pat cu gânduri de despărțire.

Scenariul pentru despărțire are o inspirație. Inspirația mea e Camil Petrescu. După despărțiri dramatice și burlești, îngrijesc și repet replica lui Ștefan Gheorghidiu. Ce-ar fi, …, dacă noi doi ne-am despărți? Simplu și elegant. Au trecut cinci ani. Funcționează experiența acumulată. Replica a rămas nefolosită.

Cum să supraviețuiți cu partenerul în izolare? Despre asta e vorba. Am în cap un cuplu cu drepturi egale. Nici nu mă gândesc la violență sau lipsa iubirii. Variabilele m-ar copleși.

Indiferent că locuiți la casă sau la bloc, fiecare să aibă un spațiu doar al lui. Faceți o listă cu responsabilități, ca Sherlock și Doctor Watson. Dacă v-ați uitat la serial. E vorba despre Elementary. Eu am văzut toate filmele și serialele cu acest personaj. Orice apare cu Sherlock, mă uit. Sunt fană. Anunțați-vă dispoziția și furia. În fața copilului, cine are, amintiți-vă reproducerea. Contopirea trupurilor a creat viață. Contopirea atitudinilor face educație. Râdeți. Dacă nu găsiți motive, gâdilați-vă. Citiți. Vizionați filme. Am și o listă de filme. Dezvoltați pasiuni separate. Nu trăiți pentru celălalt, trăiți laolaltă cu.

Chestionați-vă. Ce vreți cu adevărat? Să îndepliniți programe sau să descoperiți o stare sufletească intensă? N-am vrut să scriu fericire. Fericirea e supraevaluată. Viața are ore hidoase, mizerabile, terifiante. Dar viața mai are și alte ore. Ore de. Bucurie. Satisfacție. Veselie. Sex cu încetul. Privit în ochi. E cumva ambiguă referirea la programe? Trimit la programele din familie și din societate. Fii cine observi că ești, nu cine ți s-a spus că ești.

Izolarea, pe lângă dezavantaje, prezintă și avantajul timpului subiectiv. Ai timp să-ți răspunzi. Ai timp să te cauți. Ai renunțat. Ai început jocul de prea mult timp. De-a v-ați ascunselea poate avea un final în aceste zile. Aici eram! Mi s-a întâmplat să mă găsesc de vreo două ori în timp ce spălam vasele. Spăl vasele de trei ori pe zi minim. Uneori gătesc într-un sfert de oră și spăl vasele jumătate de oră. Chiar azi mi s-a întâmplat.

Vă las acum. M-am așezat la scris și am uitat biscuiții cu ovăz la cuptor. I-am ars. Nu-i nimic. Merg la spălat vase.

Un articol în care le spun oamenilor ce să facă

Acum mulți ani, prea mulți, dacă m-ar întreba cineva, am primit un telefon. O voce din altă parte și din altă lume, o să explic, mi-a propus să mă ajute cu blogul. Era vorba despre SEO și despre un buget. SEO semnifică acea altă lume. Atunci nu adoptasem social media ca stil de viață și modalitate de întreținere. Am refuzat cu aroganță. Eu nu plătesc ca să vină lumea spre mine. Îmi e ușor să-mi imaginez acum ce a gândit vocea din altă parte și din altă lume despre mine. Dar atunci mă aflam în momentul nu acum.

Refuzul își are cauza în educație. În cărți și în filme, cineva te descoperă. Cineva te sprijină. În acest scenariu, a plăti pentru renume era rușinos. Am o listă lungă cu lucrurile de care mă rușinam. Să-mi fac unghiile la salon. Să intru singură în cafenea. Să pic un examen. Așa ceva era de neconceput. Etc! Cu Freud am tăiat cam tot de pe listă.

La începutul acestui an, am hotărât să mă ajut singură cu blogul. Este vorba despre SEO și despre un buget. Ieșită de pe băncile facultății, am acceptat cu ușurință refuzurile unor reviste cărora le-am cerut să mă angajeze. Prezența mea în lume, copilul nimănui cunoscut, m-a făcut să înțeleg. Eu sunt nimeni. Revistele plătesc pe cineva. M-am apucat să scriu pe blog. M-au depășit în faimă zeci de bloggeri fără pasiune pentru scris, fără un fel de a fi interesant și curios, fără o cultură redutabilă. Dar. Unii aveau SEO. Alții aveau nume și SEO. Andreea Raicu e blogger.

Pentru SEO, mi s-au cerut cele mai citite articole ale mele. Un articol a strâns 8.800 de cititori într-o zi. 8.800 reprezintă vârful meu. Ce am scris în acel articol? Ce am scris în celelate articole care s-au apropiat de 8.800? M-am plâns, am criticat sau le-am spus oamenilor ce să facă. M-am plâns că mi-a murit nepoata. M-am lamentat la despărțire. Am criticat persoanele grase, femeile măcelărite de bisturiu, atitudini și comportamente ale cetățenilor primitivi. Le-am sugerat bărbaților cum să se poarte cu femeile. Am făcut să se nască în mintea femeilor îndoieli. Am notat sentințe despre îngrijirea copiilor. Oamenii au venit spre mine. Unii. Toate aceste subiecte au adus trafic.

Dilema mea actuală constă în existență și conștiință. Dacă scot cuvintele cheie din cele mai citite articole, îmi asigur existența. Dacă scot cuvintele cheie din articolele preferate, îmi confirm conștiința. Cei de la SEO nu-mi înțeleg ezitarea. Nu dorești trafic? Adevărul e că nu-mi doresc o direcție sau alta. Scopul meu este să le combin. Combinația dezvăluie o persoană autentică. O direcția, una singură, demonstrează neautenticitatea.

Mă plâng. Critic. Le spun oamenilor ce să facă. Sunt eu. Povestesc cărți. Notez impresii de la teatru. Fantazez. Sunt eu. Sunt și sunt.

A le spune oamenilor ce să facă mă încântă și mă îngrozește în același timp. Rostesc ce gândesc. Asta e incredibil! Să-mi asum aplicabilitatea influenței mă dezechilibrează ușor, dar o să risc. Și asta sunt eu. Să-mi bag nasul. Să scormonesc. Să chestionez. Să pretind de la oameni mai mult. Chiar azi mi-am amintit de un prieten cu care am mers la liceu ca să-și ia bacalaureatul. Eu terminasem masterul, iar el nu-și luase bac-ul. L-a luat. Ultima dată când am vorbit îl băteam la cap să înceapă niște cursuri de maiștri. Dacă l-aș întâlni, nu m-aș pierde în întrebări zadarnice. Abordarea ar fi directă. Ai făcut sau nu ai făcut școala de maiștri? Aș fi dezamăgită dacă nu. Aș trăi cu asta, dar trăiesc bătând oamenii la cap să fie mai mult decât o simplă prezență.

Un cuvânt cheie pentru SEO: băgăcioasă. Desprins din: enervantă.

Foto: Zenobia Lazarovici

M-am felicitat că m-am eliberat de prostia generală. În prezent sunt proastă individual

De o săptămână pândesc să apără la tarabele pieței liliacul. Făt Frumos locuiește la etajul șapte. Mara și cu mine ne-am izolat cu Făt Frumos. La finalul pandemiei o să comand o tăbliță mică pentru ușa apartamentului. O să gravez ceva. Aici au locuit pe perioada pandemiei doi adulți, un copil și două pisici.

Azi dimineață am apucat binoclul și am scrutat mesele negustorilor. Pe ultima masă trona o găleată de vopsea cu liliac alb. Am sărit în blugi și am pornit pe scări. Cobor treaptă cu treapă. Pe la etajul cinci m-a pocnit literatura. O ușă s-a crăpat. Am tresărit. Marmeladov, Sonia, mama care spăla hainele copiilor seara ca să se usuce până dimineața. Familia Marmeladov locuia într-o cameră de trecere, un hol. Ca holul de bloc coborât de mine de dimineață. De ceva vreme nu pot să cobor scările fără să-mi fugă mintea la Dostoievski, la familia bețivanului Marmeladov.

Am cumpărat liliac. Am umplut o plasă cu ouă, capșune, roșii și pătrunjel. Am uitat de Dostoievski. Am luat liftul la urcare. În casă m-am dezinfectat cu mințile aiurea. Suntem ceea ce ne preocupă. Am citit asta la Heidegger. Am ajuns la pagina 450. Mă preocupă banii. Dau banii la o parte. Probabil suntem ceea ce ne preocupă după grija banilor. Mă preocupă cărțile. Sunt o carte.

Fantazam uneori cu o dramă personală care mă va determina să mă izolez singură în casă. Voința personală ar fi închis ușa de două ori după mine, nu un virus. M-aș fi cufundat în lectură. Dar apoi? Cu cine să împărtășesc tot ce am studiat? Ce să fac cu toate informațiile, poveștile, destupările, detașările, depărtările?

M-am pus la rând să iau o apă. M-am așezat la un metru. Distanța a permis ca cineva să intre în față. N-am vociferat. De obicei o fac. Căscam gura la vânzătoare. Dialoga cu un furnizor nestingherită de cei doi clienți. Știi ce a spus despre tine? Ochi dați peste cap de furnizor. Și-a pus brațele pe tejghea. A pufăit. Îți spun, dar nu ai voie să spui mai departe. Ei, îți imaginezi că nu spun. Mi-am luat sticla de apă și m-am îndepărtat. O să vă recunosc că am judecat. M-am bucurat că nu mă manifest ca vânzătoarea și furnizorul. M-am felicitat că m-am eliberat de prostia generală. În prezent sunt proastă individual. Eu greșesc, eu corectez.

E o libertate asta. Să te desparți de lume. Să trăiești în lume, dar să trăiești în preajma ei, nu laolaltă cu ea. Am devenit pe alocuri înțeleaptă. Consecințele izolării, presupun.

Mai râdeți zilele astea?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Noi știm cum stau lucrurile în general. În izolare nu e nimic general

Am stat în fața laptop-ului. Nimic. În special propoziția de început fuge de mine. Mi-am lăsat capul pe spate. Am privit pe fereastră. Cer albastru. Cumulus. Zborul unei păsări. Ce frumos! Fereastra m-a trimis cu gândul la Hannibal. Am reluat filmele cu doctorul Hannibal Lecter zilele acestea. În Tăcerea mieilor cere o fereastră să privească cerul. Poate dacă o ordonanță ne-ar lua și ferestrele, și grădinile, am fi mai fericiți în izolare. Dar nu suntem fericiți în izolare. Nu apreciem neapărat ce avem. Sănătate în primul rând, iar apoi un acoperiș deasupra capului.

Omul e curios. Curiozitatea a făcut posibilă evoluția, apoi civilizația. Imaginați-vă o lume fără curiorizatea englezilor. Ce ar mai binecuvânta Dumnezeu în America și în ce limbă? Nici un new York, doar vechiul York. Citiți istorie. Vă domolește pornirile sociale.

Când am fost cu toții trimiși la casele noastre, am năvălit în magazine. A dispărut făina. S-a epuizat drojdia. A ieșit brusc de pe rafturi dezinfectantul. Am uitat rapid de mall și de ispitele lui. Omul prima dată mănâncă, apoi se acoperă. Oricum majoritatea dintre noi avem prea multe obiecte-mofturi. Aceste obiecte-mofturi, haine, genți, pantofi, bijuterii, țin acum de o altă lume. Lumea în care trăiam laolaltă pentru a ne prezenta îmbrăcămintea. Haina îl face pe om și îl face mai ales în ochii celuilalt.

Port de o lună de zile trei perechi de pantaloni de trening și cinci tricouri. Am început să fiu atentă la șosete. Să se potrivească cu lungimea pantalonului. Cochetăria nu dispare, se reinterpretează. M-am gândit mult la haine, la pantofi, la genți, la ce reprezintă. M-am hotărât să notez despre, dar fără să critic. O să fie greu, dar mă scuz prin acuzație. Iubesc rochiile, pantofii, gențile și bijuteriile.

Totuși. Atrag atenția asupra felului cum aceste obiecte-moft ne-au modificat comportamentul. Azi existăm în lume, dar nu suntem în lume. Ceva ce luăm ca de la sine înțeles, faptul că suntem în lume, ne derutează în prezent. Unde anume suntem și cine e acest suntem? E ușor să fim de jos până sus o etichetă. Rochie de la, geantă de la, pantofi de la. În izolare am ajuns să fim, o simplă prezență. Fără de la. Nu recunoaștem nimic, nu ne recunoaștem fără etichetă. Noi știm cum stau lucrurile în general. În izolare nu e nimic general. Lipsesc ochii celorlalți, lipsesc determinările date de societate, lipsesc comportamentele automate care ne liniștesc. Nu mai executăm. Nu ne mai fudulim pentru nimeni. Nu mai cumpărăm mofturi. Mâncăm. Un virus ne-a retrimis la baza piramidei.

Până la urmă viața simplă cu strictul necesar nu ne face fericiți. Nici timpul petrecut cu familia nu ne face fericiți. Nici înainte nu eram fericiți. Ce înseamnă asta?

Înseamnă că fericirea ține de dispoziție și de prezent. Proiectarea în viitor, atitudinea adulților, nu aduce fericire. Fericirea aduce mult cu cererea pruncului. Vreau să mă joc acum. Nu mâine, nu peste o lună, acum. Acum sunt fericit.

Așa vă spun și eu. Acum sunteți fericiți. Lăsați planurile. Flecăriți despre asta într-o atitudine relaxată. Nu mai e necesar să ai o haină de la. Până revenim la vechile obiceiuri, o să revenim negreșit, doar fiți. E un privilegiu chiar și în izolare.

Ce fel de Românie o să-i fiu Marei? Ce fel de mamă?

Ziua de Paște a adus o ușoară modificare în rutina noastră. Am lăsat copilul să facă ce vrea. S-a jucat Roblox aproape toată ziua. Firește că a mai mers la baie și nu am scutit-o de pilates. Am lăsat copilul să mănânce ce vrea. A topit un iepure imens de ciocolată și niște presupuși biscuiți cu ovăz. Presupuși deoarece a sărit pisica în tavă și au devenit un fel de prăjitură ruptă.

A doua zi ne-am reluat programul ușor zăpăcite. Am ales să vizionăm Spanglish, un film bun cu Adam Sandler. Părinții de fete să nu-l ocolească. În timpul filmului pun de multe ori pauză. Mara se întoarce să-l pupe pe Motan. Uite, mami, e așa drăguuuț! Mara cere la baie. Mara poftește fructe dacă avem un bol cu popcorn sau popcorn dacă avem fructe. Eu îi atrag atenția asupra unei replici. La Spanglish a venit repede pauza. Fata declară despre mamă: Ea este Mexicul meu. M-am întors spre Mara: Eu sunt România ta.

Ne-am oprit din vizionat. Mara a pus pauză după o oră. Mâine, mama. Am rămas pe gânduri. De ce eu m-am atașat de pământ și de limbă? Poate pentru că am adormit de multe ori pe câmp? Poate pentru că prima oră de franceză m-a speriat atât de tare că m-am refugiat în propria limbă pentru consolare?

Și eu, la fel ca mama din Spanglish, am ținut ca Mara să facă rădăcini în România. Să-i fie clară identitatea. Oriunde o să aleagă să-și trăiască viața, să știe de unde se trage. Când o să mă întrebe degajat cum se zice un cuvânt în română, n-o să mă smiorcăi. O fac acum când tastez. Când o să pronunțe cotolet în loc de cotlet, n-o să mă bosumflu. O să râd de ea. Eu o să fiu România ei. O să-i reamintesc cuvintele. O să-i corectez greșelile. O să rămân plictisitoare toată viața pentru ea. Dar nu o să uite.

Ceea ce simt, să nu trageți concluzia că e patriotism. E doar iubire. Aș merge să trăiesc luni sau ani în Africa, Paris, pe o insulă în Grecia sau Londra. Dar m-aș întoarce. Nu să mor aici. Din nou, nu e patriotism. Să mai văd dealurile de la Schela. Să aud vântul. Să mă scald în Dunăre. Puțin îmi pasă ce se întâmplă cu mine după ce mor. Țin să controlez cum mor. Restul e o ieșire din lume care nu mai reprezintă o grijă pentru mine.

Cred că e trist ce am scris. Greu scap de patetism. Se amestecă prea multe persoane în viața mea de mamă. Probabil de aceea a avut așa mare impact filmul asupra mea. Știți cum e când cineva are ceva cu copilul tău? Presupune că-i cunoaște mai bine nevoile? Unii aveți habar despre ce vorbesc. Alții nu aveți habar despre ce vorbesc.

S-a întâmplat să o nasc într-o zi de duminică la șapte și cincisprezece minute seara. N-am cerut părerea nimănui dacă să o nasc sau nu. Nici pe a tatălui ei. A fost un accident și m-am aruncat cu capul înainte. Ca să-mi înțelegeți furia cu care scriu uneori. Tatăl ei m-a lăsat să decid pentru că ajunsese să-mi cunoască felul de a gândi. Nu-ți cer nimic pentru că nu o s-o faci. Ani mai târziu lupt pentru a fi mama propriului copil, pentru a face educație după propriul cap. Același cap care a ales s-o aibă.

Mara are doi părinți care o iubesc nespus. Mara mai are multe persoane care-și dau cu părerea despre educația și nevoile ei. Mama din Spanglish a reușit să-i facă educație fetei după principiile ei. Sunt curioasă de mine. Ce fel de Românie o să-i fiu? Ce fel de mamă o să-i fiu?

Foto: Mile Sepetan

Eu dețin puterea felului în care aleg să mă simt

Mi-ar plăcea să scormonesc în mine până la un moment anume. Când am fost pentru prima dată nemulțumită de mine ca persoană. Când am ridicat ochii admirativ spre cineva și mi-am dorit să-i semăn. Îmi las deoparte părinții. Nu m-am dat în vânt după tata. Dur, violent, vulgar. I-am apreciat și părțile bune. Corectez. Am ajuns să-i apreciez și părțile bune. Mama n-a avut nici o șansă. Blândă, modestă, supusă. Am iubit-o. O iubesc. N-am admirat-o. Am condamnat-o pentru viața noastră de familie. Nu tata a fost vinovat. Ea a fost vinovată că a acceptat. Nu, n-am admirat-o.

Dar când am fost pentru prima dată nemulțumită de mine? Înainte să merg la școală m-au învățat să număr. Săream numărul șapte. Poate atunci. În primul an la școală m-a ridicat învățătoarea în picioare să răspund. N-am răspuns. Urechile produceau un sunet prelung și ascuțit. Obrajii ardeau. Poate atunci. Aș putea continua pe pagini.

Prima dată când te simți nemulțumit de tine reprezintă o cădere. De atunci încolo cazi și te ridici. Prima cădere e importantă. Ești tu atunci. O ființă de la sine înțeleasă. După ridicare devii o ființă înțeleasă de alții. Să fii într-un fel. Să vezi într-un fel. Depinde la ce vârstă cazi. Dacă nemulțumirea se produce timpuriu, atunci se reduc șansele să-ți recuperezi durerea. E necesar să recuperăm acea primă nemulțumire și decăderea de după.

Avem capabilitatea să ne recuperăm cea mai bună posibilitate de ființă a noastră. Persoana dinaintea nemulțumirii de sine când tot ce voiai era să descoperi, să explorezi, să atingi, să fii. Înapoi în zilele noastre, când cineva sau ceva îmi strică dispoziția, mi-e clar cine deține puterea.

Eu dețin puterea felului în care aleg să mă simt. O nepolitețe, o jignire, un eșec, o pierdere, o trădare ne dezechilibrează. Eu plâng. Asta e reacția mea imediată. Uneori fantazam cu propria moarte. Așa îi pedepseam pe cei care m-au făcut să sufăr. M-am potolit în imaginar. Nu mai aplic pedepse. Sunt tristă. Accept. Sunt furioasă. Accept. Respir greu. Beau apă. Îmi fac un ceai. Mă mișc. Spun ce am de spus. Întotdeauna spun ce am de spus. Asta înseamnă defulare și prezervare. Mă feresc singură de mizeriile sufletești. Îmi continui viața așa cum o cunosc.

E o rețetă. Notați. Când ne aflăm într-un conflict. Acceptăm tristețea. Acceptăm furia. Bem apă. Dormim. Ne mișcăm. Răspundem. Ne continuăm viața așa cum o știm.

Viața presupune și demnitate. Dintre toate atitudinile dezvoltate de om, atitudinea demnă e preferata mea.

Foto: Bogdan Mosorescu