Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

Generații turbate de corectitudine

De 6 aug., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Mi-e frică.
Privesc fetele de 12 ani și mi-e frică. Mara are 11 ani și vă jur că e copil. Oare ce o să scriu anul viitor despre schimbările aduse de vârstă?
Mi-e frică.
Privesc analizele lui Mateiu și mi-e frică. Hemoglobina e stabilă, dar aici e povestea cu drobul de sare. Dacă pică drobul de sare?
Mi-e frică.
Privesc laptopul și mi-e frică. Cum o să-mi gestionez blogul cu tot acest politic corect? Dacă în toți acești ani de scris undeva mi-am pus în pericol libertatea?
Vin din urmă generații turbate de corectitudine pentru niște fapte de cultură cunoscute prin accesul la informație, dar străine prin experiență.

Citesc Dawkins și notez pe marginea foilor. Citesc când îmi permite Mateiu. Alăptam ieri și priveam pe fereastră teiul uscat din fața blocului. Mi-am zis că suntem niște primitivi. Dacă luăm prin comparație, vârsta universului, vârsta pământului și vârsta oamenilor din momentul când peștii au ieșit din mare și până în momentul prezent, concluzia ar fi că suntem o formă primitivă de viață. Ochiul perfect nu vede, dar mintea imperfectă vede în perspectiva timpului.

Închei. Nu pot să fredonez Elefantul Cici și să scriu. Vă sperie gândul că suntem o formă de viață primitivă?

Foto: Bogdan Mosorescu

Lumea unui bătrân român: mâncare, pastile și nepoți

De 3 aug., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Cu Mara plecată la tatăl ei, în fiecare zi ne întrebăm cum ne-am petrecut ziua. Ce ai făcut, Mara? Ce ai făcut, mama? Așa am realizat că o zi bună pentru mine înseamnă să deschid laptopul și să scriu. Scriu mai rar. Ați observat. Scriu și mai bine. Sunt sigură că ați observat și asta. Simțul umorului e la locul lui.

Ce ai făcut, mama? Am scris, Mara. În acel moment mă simt împlinită. Ca atunci când mai citesc o carte și o așez la locul ei în bibliotecă. Ca atunci când îi iau în brațe pe Mara și pe Matei. Am mâinile pline. Ca atunci când reușesc să alung nervi și bosumflări pe mamanu, pe Făt Frumos sau pe prieteni apropiați.

Când am revenit azi din parc m-a măsurat o doamnă care mergea cu cadrul. Să presupunem că mi-a invidiat vârsta, tinerețea, sănătatea. În același timp m-am intersectat cu o adolescență, pantaloni scurți, buricul gol. Am tras aer în piept. Trei etape din viața unui individ: tinerețea, maturitatea, bătrânețea. Nu-mi doresc pentru nimic în lume viața de la 20 de ani. Nu-mi doresc nici viața de la 30 de ani. Am luat o pauză. Am privit pe fereastră. Inspirația vine, dar mai ales fuge. De ce v-am povestit despre doamna în cadru și despre domnișoara cu buricul gol?

Am fost șunca, brânza și castravetele dintre două felii de pâine. La 20 de ani nu m-aș întoarce pentru că mi-ar lipsi gândirea de acum. La maturitate, cu grijă la alimentație și la sport, poți să ai un corp frumos. La 20 de ani greu stăpânești puterea unei perspective. La bătrânețe rămân amintirile. Tot mai des mă încearcă senzația că trăiesc ultimii ani de luciditate, de sănătate, de coerență. Bătrânețea, în special la români, e hidoasă. Mâncare, pastile și nepoți, în asta constă lumea unui bătrân român.

Acasă, m-am jucat cu Mateiu. I-am dat o hârtie de copt să o pipăie. Am scos aspiratorul. Nu a fost să fie. Mi-a trecut prin cap paricidul lui Cornel Ungureanu și Pastorala americană a lui Philip Roth. M-aș apuca de amândouă. Aș citi. Aș scrie. Mi-e lene. Mateiu îmi atrage atenția. Aspiratorul zace în mijlocul camerei. Am omorât un țânțar. Pe Motan îl neglijez. S-a așezat la ușă. Motan vrea să fugă de acasă.

N-am nimic interesant de povestit. S-a întâmplat. Sunt fericită. Sunt distrusă pentru literatură. Ce mai pot scoate din mine cu o stare sufletească liniștită? Hemoglobina lui Mateiu mă aruncă într-un carusel de emoții, dar în rest mă prezint ca Dunărea la apus. De ce mi-o fi trebuit viață de familie când eu am visat Nobelul? Și nu, nu cred că poți să le ai pe toate în viață. Să excelezi înseamnă să sacrifici. M-am umplut de cărți Montessori. Mă îndepărtez tot mai mult de cărțile imaginate.

Ce ați sacrificat să excelați?

Foto: Bogdan Mosorescu

Binele comun, teiul și Rogera

De 29 iul., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

V-am tot vorbit de binele comun. Când citești cărți de istorie și politică, ți se fixează acest concept. Binele comun e nobil și funcțional. Cine crede în binele comun, poate schimba lumea. Cine acționează pentru binele comun chiar schimbă lumea.

Numai că. Să te ridici dimineața din pat și să trăiești în spiritul binelui comun înseamnă mai mult decât o convingere. Convingere am și eu, iar faptele m-au năucit. De două luni fac tratament unui tei din fața blocului. A fost otrăvit cu intenție sau fără intenție. M-am implicat. Copacii înseamnă aer curat. Copacii purifică. Copacii transformă dioxidul de carbon. Stop. Găsiți toate aceste informații plus altele pe Google. Eu revin de impresii personale. Cred că de asta mă citiți. Teiul urmează să fie tăiat de primărie, mai exact de firma Rogera. Într-o seară a căzut un salcâm pe o mașină. De la salcâm, ciopârțit a doua zi, atenția s-a mutat la tei.

Am ieșit din bloc ieri la ora aproximativ obișnuită să-l duc pe Matei din tei în parc. Am descoperit că teiul e programat la tăiere. Și am ajuns la binele comun. Am acționat pentru. Am dat telefoane. Am explicat. Fac tratament de două luni. Frunzele pică de la tratament. Primăria nu a știut. Teiul mai este și bolnav. Atacat de o insectă. Rogera nu a știut. Îmi place mie o glumă când nu mă înțeleg cu persoanele cu care lucrez. Probabil muncim cu sinistrați care acceptă slujbe pentru a avea un acoperiș deasupra capului și pentru a mânca. Aveți altă explicație pentru care un croitor nu schimbă acul în funcție de material sau de ce angajații Rogera nu au identificat un copac bolnav? După multe discuții mi-a devenit insuportabil binele comun.

Trăim în oraș printre betoane. Temperatura, în aceste zile, ne sufocă. Senzația că nu mai putem respira e sfâșietoare. Când ieșim în stradă, căldura ne izbește. Rogera taie copaci fără evaluare, fără testarea solului pentru că un locatar a dat telefon să anunțe că avem un copac uscat. Cum să nu te irite binele comun? E așa o minune că ne înțelegm cu unele persoane! Pentru că în cea mai mare parte a timpului nu reușim să ajungem la celălalt.

Am concluzionat. Îmi duc zilele în teorie și în câteva grupuri. Mă îndepărtez de teorie, o iau razna. Ies din grupuri, mi se face frică. Tot mai des mă simt amenințată de oameni. Mă agit. Bine că seara adorm de parca am buton. Off. Dimineața, on, dar azi dimineață am pornit cu un gust amar. Cred în binele comun. De ce mi-e frică de acțiunile oamenilor? Întrebări. Răspuns: Sunt o fricoasă. Răspuns: Am o gândire de sclav. Răspuns: …

Păreri?

Foto: Bogdan Mosorescu

Lăsați părinții despărțiți să vină la mine! Romeo și Julieta nepotrivită

De 26 iul., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Mă trezesc dimineața în jur de ora șase. Sunt trezită. Mateiu nu plânge, dar se foiește. El și prietenii lui imaginari nu mai tac. Uneori reușesc să-l mai țin în brațe până la șapte jumate. Am reușit într-o zi și până la opt. Ce dimineață glorioasă! Îl iau în brațe și mergem la bucătărie. Pun de ceai. Mateiu vorbește din scăunel cu dinozaurul lui care foșnește de la dm. Fug la baie. Chiar fug. Mă spăl pe dinți. Îmi pun crema și SPF-ul. Revin la bucătărie. Uneori adaug mierea în cana de ceai și cânt Elefantul Cici sau Țăranul e pe câmp. Dinozaurul nu-l ține multă vreme atent. Ne mutăm în dormitor la păturica specială. Schimbăm pampi. Luăm vitamina D. Se rostogolește. Iar fug. De data aceasta la bucătărie. Pun de cafea. Revin în dormitor. Uneori stau în fața dulapului și mă întreb ce anume să trag pe mine. Până la opt jumate sunt ieșită pe ușă. Mergem în parc.

Poliloghia asta se potrivește tuturor dimineților mele. În parc citesc. Profit de aceasta perioadă în care vântul este cel care îi atrage atenția lui Mateiu și-l provoacă. Atunci când o să studiem mișcarea și viața furnicilor, o să devină imposibil să mai deschid o carte.

Mă afund în mamiceală, dar mintea mea lucrează. M-am apucat de Dawkins, Lumea ca un mare spectacol. În continuare observ și mă observ. În parc s-a întâmplat o tragedie. Exact nu știu, n-am deslușit, dar este vorba despre o despărțire. Tata a plecat. Mama a plecat. Tata și mama au plecat împreună. Tata dintr-un cuplu. Mama din alt cuplu. Două cupluri au dat naștere unui cuplu nou, devorat de pasiune și remușcări. Zic eu. Fierbeau mămicicle. Două povesteau, gesticulau. O stăpână de câine, poate stăpâna lui Oscar, asculta, adăuga, le privea înțelegătoare pe tinerele mămici. Am încercat să trag cu urechea, dar în timpul ăsta m-am trezit cu mințile aiurea. În malul mării. La Schela pe dealuri. Vântul de acolo ți se strecoară în suflet ca nisipul în lenjerie. Uite așa mă îndepărtez de subiect, ca în scris. Ce caut eu pe dealurile de la Schela?

De cele mai multe ori, în prezent, stau pe bancă în parc. Îmi evaluez viața. Se întâmplă. Se întâmplă să ne îndrăgostim, să ne despărțim, să înșelăm, să trădăm, să producem suferință și să suferim. Lăsați părinții despărțiți să vină la mine. De ce?! Îi ascult. Fără critici, fără mirări, fără promisiuni care nu au ce căuta într-o acțiune prezentă și dureroasă. Rar ne îndrăgostim cu adevărat în viață. Să refuzăm când se întâmplă? Să refuzăm îndrăgosteala că ne-a surprins pe bancă în parc alături de altă persoană? Subiectul este imatur, penibil, adevărat, real. Subiectul provoacă suferință și bucurie. Lumea întreagă e plină de Juliete sfâșiate, de mulți Romeo alături de Juliete nepotrivite.

Personal, cu experiența mea de viață, dacă Romeo și Julieta ar fi conviețuit împreună, iar unul dintre ei ar fi dat semne de fugă la un moment dat, le-aș fi recomandat să aibă puțintică răbdare. O ciorbă, o friptură, un concediu și prietenii comuni ar fi petecit povestea. Iar povestea ar fi mers mai departe.

Pentru dragoste mori la 16 ani. Mai mori puțin la 20. După 30 te prefaci că mori. După 40 de ani refuzi să mori pentru Julieta. După 40 de ani refuzi să mori. Dragostea se transformă în siguranță și confort. Pasiunea e disprețuită. Orgasmele devin rușinoase. În jurul banilor, excrementelor și sexului se instalează disconfortul. În orice alt aspect al vieții defilăm ca suveranii. Oameni serioși, cu probleme serioase, doar că unii rescriu la orice vârstă povestea lui Romeo și Julieta. Pentru că uneori se mai întâmplă. Pentru că unii dintre noi insistăm să trăim tragedii pentru că nu le putem scrie ca Shakespeare.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cine este Cristina? Cristina este mașina

De 21 iul., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Mergeam acum vreo câțiva ani, mulți ani în urmă, pe stradă. Era vară. Era o zi toridă. Rochia de șifon se lipise de mine. Am intrat la Cristina. Mă aștepta. Cine este Cristina? Cristina este. O să vă prindeți în timp ce citiți. Stați cu mine. Diferența de temperatură m-a năucit. Mi-am dat ochelarii de soare jos. Pata mea de pe nas, o cuperoză nesuferită, a provocat dialogul dintre mine și Cristina. Cine este Cristina? Cristina este cosmeticiana mea. Ți-ai pus SPF pe față? Sau Porți SPF? Să mă exprim conform campaniei mele Poartă o carte!

Nu purtam. Replica: Dacă nu o să începi să folosești, atunci tot chipul îți va arăta ca pata de pe nas. Vă întrebați, așa-i? Ce aspect are pata? Vă rog să vă imaginați un bețiv. Cam așa. Zeci de vinișoare sparte pe pomeți și nas. Liniuțe subțiri și turbate de roșu pe chipul meu plăcut, ce coșmar!

Aceea a fost ziua unu. Nu mai ies afară, fie vară, fie iarnă, fără protecție. Cuperoza nu s-a extins. Tot de atunci am început să folosesc regulat crema de față. Cristina mi-a ușurat munca. De fapt muncește în locul meu. Nu testez produse, rar citesc despre ele. Ea face asta. E munca ei, e pasiunea ei. Pe lângă cursurile de cosmetică, a urmat și cursuri de nutriție. O întovărășire cu ea aduce o dublă îngrijire, exterior/interior. Pentru că nici un produs și nici un tratament nu dau rezultate dacă ne neglijăm alimentația. În gură, la fel ca în cap, ai grijă ce pui. Un ten acneic presupune și hrană corespunzătoare. În prezent, majoritatea saloanelor lucrează cu produse de calitate. Dar produsele reprezintă polish-ul mașinii, nu mașina. Cristina este mașina.

Cristina mă îngrijește de aproape 15 ani. Nu o recomad. O port pe chip, în sprâncene, în dispoziție. Mereu am fost întrebată dacă observ rezultate. La început n-am știut să răspund. Credeam că nu pot evalua. Acum răspund. Răspund așa: Nu e vorba de rezultat, uitați-vă la mine. Arăt ca o femeie de 38 de ani. Cum arată o femeie de 38 de ani în România? În România, femeile peste 35 își pierd chipul. Și-l regăsesc după 50 sau 60. Gândirea de sclavi, de misogini, de oameni primitivi a izolat vârsta femeii. Ori ai 20, ori ai 60!

Eu am 38. Port 38 de veri. Le port cu pete și riduri pe chip. Le mai port cu demnitate. Și le port într-un mod absolut îngrijit. Tenul meu e impecabil. E impecabil pentru vârsta mea și asta datorită îngrijirii Cristinei, produse, tratamente, alimentație.

Cristina este cosmeticiana mea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Muncim ca să ne întreținem familia sau un stil de viață?

De 19 iul., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Rescriu. Am scris în cap de zeci de ori. Nu o să iasă strașnic cum am formulat pe șezlong. Sau seara înainte să adorm. Sau dimineața la cinci pe plajă. Sau când împingeam căruțul prin Verona până atenția mi-a fost distrasă de reducerile de la COS. La balconul Julietei era coadă.

Mai adaug elemente noi în textul deja născocit pentru a îndepărta senzația că am pierdut cele mai potrivite exprimări. Cum ar fi coada de la balconul Julietei. Nu a existat la mine în gând. Am sucit pe toate părțile un stil de viață și întreținerea familiei. M-am aplecat insistent asupra diferențelor. Muncim pentru a ne întreține. Afirm. Acum întreb. Nu cumva muncim pentru un stil de viață? Iar stilul de viață nu cumva ne pune și limite?

Pentru mine, un copil dintr-o familie cu o conducere patriarhală și cu venituri medii, independența financiară a devenit singurul scenariu posibil. M-am îndepărtat de acest scenariu datorită relației cu tatăl Marei. Ani de zile m-am bucurat de privilegiile unei familii bogate. Cum în ani de zile independența financiară s-a transformat într-un vis. Ca măgar închiriat, m-am pus la visat. M-am consolat, cum numai oamenii pot, cu o substituire de responsabilitate. Lipsa muncii transformate în bani am înlocuit-o cu mamiceală, citit intens și scris pe blog. La despărțire, izbirea de realitate a sunat ca ding-dongul de la biserici. Am asurzit.

Surdă am plănuit Tricoul Inteligent pentru a mă întreține. A întreține presupune apa, curentul, impozitul și coșul de la supermarket. În ani, o situație, altă situație și mai multe situații mi-au subliniat diferența dintre întreținere și stil de viață. Paranteză. Donez haine, pantofi, jucării. Recent, de câteva luni, mi-am zis să încerc să vând unele articole. Mara, prin tatăl ei, are ținute de catwalk. Niște încălțări ciorap, Fendi, au fost respinse de un site deoarece nu ar fi conforme cu originalul. Am râs când am citit răspunsul. Întâmplarea mi-a dat de gândit. Unii dintre noi cumpărăm articole care nu corespund veniturilor. Încălțările Marei presupun mult pentru un salariu mediu în România. De ce se limitează oamenii?

Dacă în capul meu bogăția semnifica libertate în primul rând, atunci această întâmplare m-a determinat să regândesc. Privilegiații se limitează printr-un anumit stil de viață. E o limită, vă jur. Dispoziția se schimbă în funcție de ceea ce mâncăm, bem, purtăm. Să fii glorios doar în Fendi sau Chanel e o limită. Eu sunt limitată de Stefanel, Jack`s, Bardash, Glăvan, Irina Schrotter. Ce dezamăgire, ce satisfacție de 5 minute! Nu-mi place. Încerc să schimb.

Dar dacă nici banii, prin statut și carduri fără limită, nu ne fac să fim liberi, ce anume ne eliberează cu adevărat? Cum să facem să ne simțim și să fim cu adevărat bucuroși de independența individuală?

Tatăl Marei îndeplinește toate criteriile. Muncește. Câștigă. Se recompensează cu mașini scumpe și participări la curse de mașini. Nu este liber în atitudine. Sunt dată peste cap. O hemoglobină scăzută, o preadolescență și o convingere scuturată m-au adus într-un capăt de drum. Sunt obligată să construiesc altul și nu știu cum să încep. Idei?

Foto: Bogdan Mosorescu

Pentru mamele din România. Un sărut pe mânuță e același lucru cu un scuipat în gură

De 9 iul., 2021 2 Trăiri afective ale mele , , , ,

Pentru mamele din România care s-au confruntat cu o hemoglobină scăzută la bebeluși, am de făcut un anunț. Poate într-o zi, când o să-mi ordonez gândurile, o să povestesc în detaliu despre șocul provocat de Matei din tei. Nu mă aflu în acea zi. Habar n-am când o să vină sau dacă o să vină. Nu trag de mine.

Suntem bine și mi-e frică să mă bucur. Groaza teribilă provocată de câteva cadre medicale m-a marcat profund. În toate mințile n-am fost niciodată. Acum mi-am pierdut mai mult de jumătate. Vă las aici o speranță și o mângâiere. Înainte de leucemii și boli genetice, să știți că vă puteți confrunta cu o anemie fiziologică, cu o hemoglobină mică la ambii părinți, cu o răceală contactată pe sarcină sau după sarcină.

Disperarea ne năucește, știu, am experiență, dar. Situația presupune un dar care leagă și dezleagă. Trageți aer în piept. Uitați-vă la copil. Copilul vă indică, prin starea lui, dacă să îmbrățișați cu pasiune disperarea sau să vă agățați, prin zâmbetul copilului, de speranță. Vorbiți cu copilul. Râdeți cu el. Dormiți cu el. Nu-l mai lăsați din brațe.

Dacă sunteți gravide, atunci nu vă petreceți timpul cu persoane răcite. Dacă aveți un nou născut, un bebeluș, un copil mic, nu permiteți nimănui să-l sărute pentru că un sărut pe mânuță e același lucru cu un scuipat în gură. E dur, e scârbos, e adevărat!

Pentru mamele din România o spun cu tristețe și cu o stare sufletească apăsătoare. Nu vă internați dacă viața copilului nu depinde de asta și categoric nu stați în interpretarea unui singur medic. Un medic demn nu vă constrânge să rămâneți în opinia lui. Un medic demn vă îndrumă spre alți specialiști.

România numără doctori capabili, dar lipsiți de demnitate și empatie. Diferența dintre doctorii din țară și doctorii din Germania o face atitudinea. Nici un doctor de aici, după ce i-ar fi umflat mâna copilului nu ar fi ridicat tonul la mamă că nu a observat și că degeaba e supărată pentru că se întâmplă des asemenea accidente. În România defilăm cu doctori de carton și îi căutăm pe cei excepționali ca vechii cavaleri Sfântul Graal.

Vă las acum. Răspund la întrebări.

Cazare la Dunăre. Resentiment pentru turism în România

De 2 iul., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

În România, mulți dintre cetățenii ei sunt îndrăgostiți de Dunăre. Cine n-a ajuns s-o iubească, măcar o aventură de o noapte tot a avut cu Dunărea sau în malul Dunării. Prima mea carte, Celofan de apă, are titlul inspirat din aspectul Dunării la apus.

În 21 iunie mi-am petrecut toată ziua în malul Dunării. Am rămas și peste noapte. Am fost cazată la pensiunea Septembrie. O să scriu apreciativ despre pensiune, deși nu este necesară reclama. Presupun că e bine venită și bine simțită, dar pensiunea se poate lipsi de articolul unui microinfluențăr incomod cu denumirea.

Pensiunea, în primul rând, e construită cu gust. Știm cu toții cât de rar este bunul gust în țara noastră. Mai nou ne-am rătăcit prin construcții rococo. Capitelurile sunt la mare căutare, deși un număr imens de cetățeni nici nu cunosc semnificația cuvântului. Pensiunea Septembrie indică, prin construcție, vremurile actuale. Nu se cazează dacii și romanii la Eșelnița. Excepție mai face Sorin Onișor. El aduce mult cu un împărat. Acest împărat a promovat Dunărea la Cazane. Pentru că dacă ajungeți pe clisură, atunci o să admirați Dunărea urcând Ciucarul. Drumeția e scurtă, poate fi făcută de îndrăgostiți, de persoane cu copii, de mame singure cu copii. Am urcat cu Mara mea când nu împlinise doi ani.

Vă întrebați de ce scriu despre Septembrie. Scriu deoarece m-am născut la Drobeta Turnu Severin și nu pierd nici o ocazie să promovez Mehedințiul. Județul ăsta excelează în cetățeni primitivi și în frumusețe naturală. Zona de munte și malul Dunării lasă orice privitor cu gura căscată și cu dispoziția glorioasă. Când vine însă vorba despre cazare, pensiunile construite cu gust sunt la fel de rare ca laleaua de pe Ciucar. Proprietarii au comportamentul stăpânilor de sclavi. Pun ce vreau eu în camere și cum vreau eu. Trântesc o faianță ieftină, aruncă o lenjerie colorată din bazar, cumpără cel mai ieftin săpun lichid și se apucă de turism. Au convingerea nestrămutată că acela se numește turism. Acela nu este turism sau este, dar unul avortat. Te sperie ca dracu prostul gust.

Septembrie suflă pe turiști cu un aer european. Peisajul aduce mult cu Hallstatt. Când întorci privirea la clădiri, kitsch-ul austriac nu are nici o șansă la împopoțonarea românească. Nici un român nu mai simte dezamăgire, furie sau dezgust. Românii descriu excelent resemnarea. Ne refugiem, unii dintre noi, în locuri frumoase și decente ca pensiunea Septembrie. Schimbăm liste cu asemenea locuri la fel cum părinții noștri făceau rost pe sub mână de țigări Kent. Ai auzit de locul ăla? Ai un contact?

Cam așa călătorim în România cu bun gust și decență. Firește, plătim aceste servicii unde cârcotașii comentează. Cu banii ăștia merg în Austria. Da, mergi! Și nu te simți jecmănit. Românii manifestă jecmăneala. Din cauza imensului prost gust, ne-am pricopsit cu resentiment pentru turismul din România. Nu e deloc corect și adevărat, dar în România nu trăim întru corectitudine și adevăr. În România supraviețuim cu felii de corectitudine, adevăr, frumusețe.

Dunărea la Cazane este frumoasă la superlativ. Pentru cazare pe măsura peisajului, contactați pensiunea Septembrie și mai căutați, mai sunt câteva pesiuni cu gust rătăcite unde intenționez și eu să ajung.
Pensiuni cu gust, hashtag #așternutalb, hashtag #faianțăunicolor.

Am o bârfă

De 30 iun., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Uneori, din ce în ce mai rar, primesc un telefon sau mi se spune direct: Am o bârfă! Instant zâmbesc și simt cum mi se relaxează mușchii. Am zâmbit în timp ce tastam. Recunosc, mă bine dispune bârfa. O asociez cu un timp petrecut ușor și agreabil. Un episod aparte mi-a atras atenția asupra bârfei și am regândit.

La dicționar, bârfa înseamnă și calomniere, defăimare. Nu-mi place și nu este o situație în care pot să fiu sau să nu fiu de acord. Bârfa discreditează. Te face să-ți pui întrebări. Eu mi-am pus întrebări. Ce este în neregulă cu mine? S-o luăm altfel. Nu este vorba despre ce vorbești, ci despre cum vorbești. Când cineva se apropie de mine și îmi șoptește, îmi insinuează, atunci mă înfior. Ca reacție fiziologică, mi-e greață. În purtare râd și schimb vorba. Este singura circumstanță unde acționez socratic. Pe șleau, fac pe proasta. Nu vreau să pricep mizeriile unor persoane slabe, prost educate și obtuze.

Bârfa o lași să curgă firesc. Nu o șoptești. Nu o insinuezi. Bârfa lovește ca toporul. Ion se ține după Florica, dar e însurat cu Ana. Relatezi. Nu judeci. Și ce anume judeci mai exact? Alegerile nefericite? Frământarea sufletească? Durerea? Fericirea?

Bârfa servește bine mersi și ca o consolare. Când li se întâmplă calomniatorilor ceva asemănător. Știi, ai avut dreptate, când o pățești, nu poți să rămâi calm. Oh, ce răzbunare neașteptată, dar satisfăcătoare! O satisfacție măruntă, căci în fața ochilor umezi, în fața durerii nu te apuci să țopăi. Stai. Privești. Asculți. Uneori deschizi gura. Da, se întâmplă. E greu cu problemele sufletești. Nici tatăl nostru, Freud, n-ar putea repara o inimă sfâșiată de durere.

De aceea, pe urmele tatălui – Freud – notez: Înjurați! Suferiți! Jeliți! Uitați! Vă promit.

Foto: Bogdan Mosorescu

Tricoul Inteligent, îndeplinirea voinței de putere

De 29 iun., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Dacă nu ar fi venit pandemia, atunci.

Atunci aș fi mers la târg la București cu Tricoul Inteligent.

Atunci aș fi avut un eveniment dedicat lui Oscar Wilde. De la evenimentul dedicat Virginiei Woolf, am realizat că asta este direcția Tricoului. Un da categoric pentru evenimente unde să celebrez personalități din lumea literară. În cele câteva ore o să sorbim vin și o să savurăm bunătăți de la domnul Prospero. Pentru Oscar Wilde gândisem niște costume nude de lycra. Șapte fete s-ar fi îmbrăcat în aceste costume. Ca la teatrul de păpuși. Vorbisem cu Romina Popescu să realizeze pentru zona capului niște machete care să facă trimitere la vremurile actuale. În loc de cap, reproducerea unui telefon mobil. În loc de al doilea cap, un laptop. Și așa mai departe până la șapte. Șapte fete ar fi defilat printre portrete atârnate din tavan cu câteva chipuri îmbătrânite: chipul meu și chipul lui Mosorescu. Am muncit enorm pentru un eveniment sperat, imaginat, anulat. Aștept de un an jumate aceste poze cu chipul îmbătrânit, aștept interpretarea lui Mosorescu pentru Portretul lui Dorian Grey. Pe un ștender ar fi șezut rochiile de stofă. Probabil aș fi comandat câteva buchete imense de crini și floarea soarelui. Atunci. Dacă. Nu s-a întâmplat.

Atunci aș fi lansat în primăvară sacoul dedicat unei alte personalități. Ce ziceți de Simone de Beauvoir? Sau ce ziceți de Rimbaud? Am muncit și pentru sacou. Nu am un plan. Funcționez în haos. Am urmat câțiva pași. Pasul unui, doi și trei. Am achiziționat material. Am stabilit producția. M-am organizat pentru o ședință foto cu Mosorescu. Născusem curând când am realizat fotografiile. Pentru ținute, două am alcătuit, i-am cerut ajutorul Mihaelei Dragomir. Îi mulțumesc pentru răbdare, pentru timpul acordat, pentru idei. Sacoul este cea mai nouă propunere a Tricoului. În funcție de cerere, va ajunge sau nu va ajunge pe magazinul online.

Cu Tricoul și blogul îmi îndeplinesc voința de putere. Comandați un tricou de aici, îi dați de lucru contabilului meu. Îmi cumpărați cuvintele pe blog, îi dați de lucru contabilului meu.

Între timp citesc și alcătuiesc un plan. În secunda aceasta simt că pot să cuceresc lumea. Profit de elan. Vă întreb. Ce propuneri aveți pentru următoarea personalitate celebrată prin intermediul Tricoului?
Propunerile mele:
1. Simone de Beauvoir
2. Rimbaud
3. …

Completați.

Foto: Bogdan Mosorescu