Dunia

flori de camp, curcubee, oameni si carti

Operațiunea Balconul: beton, vitraj alb, atmosferă hygge

De 1 oct., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

De două zile beau ceaiul cu Alfred Doblin. Cine e Alfred Doblin? Doblin este un romancier german, medic specialist în boli nervoase. A publicat romane care problematizează relația dintre individ și societate. Berlin Alexanderplatz prilejuiește momentul dintre mine și Doblin dimineața la ceai. Am poftit la povești și am mărturisit.

Citesc de ani de zile literatură de specialitate, în special psihologie și istorie. Uitasem cum este să iei o carte în mână și să înghiți pagini. Zeci de pagini citite dintr-o răsuflare. Cu literatura de specialitate alcătuiești un plan. Zece pagini pe zi, de rumegat acest subiect, de analizat o perspectivă. Romanul te trage în poveste. De câteva zile mă plimb prin Berlin, iar apoi revin în apartamentul meu. Iau rașcheta în mână și uit de Franz Biberkopf, personajul principal din Berlin Alexanderplatz. Păstrez o senzație de satisfacție sufletească, dar nu mă gândesc la roman.

Rașchetez. Schimb mâna des. Iau pauză. Mătur. Am în fața blocului un nuc și un tei. Dacă aș crede în soartă. Dacă aș crede, aș presupune ori că-mi râde în față, ori că mă consolează pentru ultimi ani petrecuți la bloc. În curtea casei mele imaginate aș planta un tei sub geamurile dormitorului și un nuc în curte. Să stau sub nuc, să mănânc, să citesc, să călătoresc în timp, la nucul de acasă unde am scrijelit numele meu și al surorii mele.

Între timp, la bloc, în apartament, am demarat operațiunea Balconul. Rașchetez tavanul și-l las așa. Îmi place betonul. Să-l văd, să-l integrez în stilul casei. Pentru ferestre, o să vizitez Oglinda, magazin specializat, și o să angajez un meșter. Îmi recunosc limitele, iar îngrijirea vitrajului este o limită. După ferestre, urmează să vopsesc hidoșenia de faianță. Nu judec gustul fostului proprietar, aleg să-l îndepărtez. O să urmeze curățenia și networking-ul. O să apelez la prietena mea Romina Popescu să mă ajute să obțin un balcon minimalist cu atmosferă hygge.

Mediul ambiental contează. Condițiile de viață dictează dispoziția și sănătatea psihică. Mie îmi dictează. Casa semnifică o prelungire a personalității proprietarului. Sunt un proprietar sofisticat. Petrec mult timp acasă pe canapea. Canapeaua mea îmi păstrează amprenta după ce o părăsesc. De pe canapea scriu. De pe canapea urmăresc ploaia, nucul de afară, păsările. Privirea trece prin balcon. De aceea am decis că nu mai pot să aștept cu renovarea, deși vecina de sus mă inundă. Nu m-am plimbat pe străduțe anul acesta. Nu m-am pierdut prin muzee. Nu am visat cu ochii deschiși la Covent Garden cum îmi propusesem. Nu am călătorit. Călătoriile reprezintă supape de descărcare a frustrărilor. Ce am făcut cu viața mea? Nu m-am mai lamentat bucurându-mă de drumul călătorului. M-am concentrat pe balcon. Mă concentrez pe. Jumătate din tavanul balconului e rașchetat. O sută de pagini am citit din Berlin Alexanderplatz. S-au împlinit 14 ani de când scriu pe blog.

Ce-am făcut din viață? Ce a făcut viața din mine?

Ochiu Bei, locul de poveste împuțit de doamnele, domnii și părinții grijulii care aruncă șervețele pline de fecale

De 28 sept., 2020 0 Călătorii , , , ,

De zece ani sunt într-o continuă devenire. Devin mamă. După naștere am fost orice, născătoare, femeie cu copil, dar nu mamă. Mi-a luat ceva timp să nu mă mai simt caraghioasă și impostoare când strigam la Mara. Hai la mama! Propoziția asta mă umplea de ridicol. Nu mă recunoșteam în. Încet mi-am intrat în rol. Am citit cărți. Am participat la seminare. Am ascultat mame. Am ignorat multe mame. Am observat-o cu luare aminte pe Mara. Azi sunt mamă și am două agende. Într-o agendă reușesc să bifez un fel de a fi, anumite activități. Într-o agendă imaginară reușesc să duc un anumit stil de viață. Să călătoresc des cu Mara. Să ieșim în natură de trei ori pe lună. Să vorbesc blând și când mă acaparează furia. Bifez rar în agenda imaginară.

Călătorim la intervale de timp mai mari decât mi-aș dori. Drumețiile nu se adună la încheierea lunii. Ridic vocea și o cobor după ce mă descopăr în ochii măriți ai Marei. Săptămâna trecută ne-am urcat în mașină și am condus la Ochiul Bei. Toto, I`ve a feeling we`re not in Kansas anymore! Nici eu nu mai sunt în Oltenia. Nu mai ajung în 18 kilometri la munte. În Timiș conduci zeci de kilometri pentru un peisaj. Pentru peisajul de basm de la Ochiul Bei conduci peste 120 de kilometri. Ultimii 30 de kilometri te fac să plângi. Gropile te transformă în pilot. Drumul îngust îți prilejuiește schimburi galeșe de priviri cu alți participanți la trafic. E un drum județean al cetățeanului român leneș, hoț și văicăreț. Nu repară statul! Nu dă statul! Fură statul! Da! Da! Da! Gardul gospodăriei stă să pice. Spațiul din fața porții e neîngrijit. Ferestrele sunt murdare.

La orice obiectiv turistic de pe traseul Ochiul Bei, turiștii au inclus toalete publice scârboase. La cascada Văioaga, lângă un bolovan bizar, doamnele, domnii și părinții grijulii au abandonat șervețele spoite cu fecale. După ei nu mai contează cine vizitează. Să le pută altor doamne, altor domni și câtorva cetățeni care umblă cu șervețelul cu fecale într-o pungă din buzunarul rucsacului.

E dezgustător de needucat cetățeanul român. Nu îndrăznesc să mă plâng de conducere. Majoritatea locuitorilor țării își tratează pământul ca o groapă de gunoi. Peisajul de la Ochiu Bei, un lac de un verde captivant, are puterea să-ți alunge pentru câteva minute putoarea fecalelor și atitudinea primitivilor. Privirea se pierde în apa limpede. Te relaxezi. Asculți legenda. Cel puțin o persoană de pe margine o va relata. Implică lacrimi, bineînțeles. Lacul nu îngheață niciodată. Mergeți să-l vizitați iarna, scăpați de putoarea fecalelor.

Într-un asemenea loc din România te duce un drum dezastruos și te întâmpină locuri pline de fecale. Noi, cătățenii, suntem responsabili. Înainte de stat, de președinte, de primar, de consiliu, vine educația individului, stă purtarea de acasă.

M-aș reîntoarce oricând la Ochiu Bei. O să mă reîntorc. Pe zi ce trece cetățeanul român needucat mă dezgustă tot mai mult. Deschideți o carte. Citiți. Pășiți într-un muzeu. Ascultați o simfonie. Cumpărați un bilet la teatru. Faceți ceva pentru educație și autoeducație.

Salvarea României nu stă nici în economie, nici în sănătate. Salvarea vine de la educație. Educați-vă, români!

Iona. Am fost curioasă de spectacol, nu m-a interesat piesa

De 25 sept., 2020 0 Colaborari , , , ,

A început Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești.
Sau.
Pe scurt. A început FEST-FDR.
Știți ce trezește cu adevărat interesul la acest festival? Posibilitatea de a vedea în carne și oase actori din provincie care altfel ar rămâne necunoscuți publicului larg. A trecut un an de când actorii teatrului Maria Filotti, cu spectacolul Cântăreața cheală, mi-au produs o impresie atât de puternică. Mirarea personală, într-un scurt schimb de replici cu Emilian Oprea, l-a determinat pe acesta să exclame: De ce ești așa surprinsă?! La Brăila sunt actori foarte buni! Sunt! De acord! Dar de unde să știu eu asta? Locuiesc la Timișoara. Consum spectacolele Teatrului Național și uneori spectacole de la București.

Un festival oferă prilejul de a descoperi actori buni de pretutindeni din țară. La ediția de anul acesta am ales două spectacole: Iona și Noaptea bufonilor.
Iona s-a jucat miercuri cu actori de la Teatrul Dramaturgilor Români. Pentru că nu mi-am amintit prea mult despre piesa lui Marin Sorescu, mi-am propus să recitesc. Cum se numea drăcia aceea frumoasă și minunată, și nenorocită, și caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Impresionată de această frază, am memorat-o, iar subiectul, un pescar înghițit de un pește, mi-a fost suficient.
Am scos cartea din bibliotecă, dar înainte de a o deschide, m-am răzgândit. Am așezat cartea la loc. Nu mă interesează piesa, sunt curioasă de spectacol. La teatru merg pentru spectacol, pentru actori, pentru o stare de spirit.

M-am așezat pe scaun și am așteptat reprezentarea de pe scenă înfiorată ca înaintea unei prime întâlniri. Habar nu aveam cum o să fie. A fost cu muzică, cu filozofie, cu pus pe gânduri, cu scos din rutina zilnică. Nu ne punem cu nevoile. Zice Iona. O nevoie ține și de cultivarea stărilor de spirit. Actorii de la Teatrul Dramaturgilor Români mi-au captat atenția. M-am bucurat că nu am recitit piesa. Am simțit spectacolul prin prisma personajului reflector. L-am ascultat pe Iona. Am luat aminte la cugetări. M-a împresurat muzica. M-am simțit vie.

La final am aplaudat, o plată inegală pentru actorii de pe scenă. Dau stări de spirit și primesc zgomote înfăcărate sau nu. Aplauzele au loc în funcție de personalitatea spectatorului. Personalitățile de miercuri au arătat entuziasm. Reverențe.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mai dorești să te reîndrăgostești de propriul partener?

De 23 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Mi-a trecut prin cap că. Nu. Înainte să notez ce mi-a mai trecut prin mintea sclipitoare, v-aș întreba. Dacă sunteți trecuți de 35 de ani și aveți o relație de cel puțin trei ani, de câte ori vă mai sărutați partenerul cu poftă? Încep eu. Făt Frumos și cu mine ne sărutăm mai rar, ne înțelegem mai bine. Dar.

Revin la ce mi-a trecut prin cap. Poate femeile își umplu buzele cu colagen și din nostalgie după acele vremuri când buzele partenerului țineau de foame și de sete. Ieri am luat prânzul cu un prieten. Prietenul acesta face parte din categoria persoanelor cu care poți discuta despre managementul de top, despre gândirea de provincie, despre femeia sofisticată, despre infidelitate și plictiseală pe același ton. De genul acesta de prieten te desparți mereu râzând și relaxat.

Discuția de ieri m-a provocat să scriu azi despre infidelitate. Îmi propusesem de ceva vreme să mă înham cu acest subiect. Înainte o să trecem prin iubire. Iubirea e un sentiment slăvit și batjocorit. Pentru iubire trăim. Viața fără bucuria iubirii ar fi un lung șir de activități plictisitoare și fără noimă. De ce am face orice pe lumea asta dacă inima nu ne-ar da fior după fior când ne îndrăgostim? Chimia corpurilor noastre desfundă toate canalele fericirii. A dezvoltat omul paradisuri artificiale: transele de la cocaină, opiu, marijuana. Nici un paradis artificial nu se compară cu sărutul îndrăgostiților, cu îmbrățișările lipsite de suplețe în mișcări, dar în ritm și cu mâini impunătoare, cu fascinația descoperirii și tachinării unui corp doritor. Pentru acest fior oamenii trăiesc, înșală, trădează, mint, divorțează, fac terapie.

Conviețuirea, fără o grijă permanentă pentru chimie, ne îndepărtează de fior. Cuplurile vorbesc prea mult despre facturi, necesități și copii. Cuplurile uită fragilitatea fiorului și-l înlocuiesc cu buna înțelegere. Buna înțelegere nu ne lasă trupurile sfârșite, mușcate, asudate, satisfăcute. Oamenii au nevoie din când în când de trupuri sfârșite în așternut. Eu am nevoie. Eu nu sunt persoana compromisului. Nu dau pasiunea pe conviețuirea în doi. Nu mă mulțumesc cu puțin. Cer să mă reîndrăgostesc din când în când de propriul partener, iar asta presupune părăsirea mediului ambiental personal. Călătoriile ajută enorm. Plimbările pe străduțe, paharul de vin, o atingire ușoară, un sărut cu ochii închiși.

Nici un cuplu cu copii nu mai descrie îndrăgosteala, dar reîndrăgosteala e posibilă. Rămâne o întrebare. Mai dorești să te reîndrăgostești de propriul partener?

Înapoi la școală cu abțibilde de la dm

De 22 sept., 2020 0 Colaborari , , , ,

Am încercat un experiment cu Mara. Înainde de a povesti despre, o să fac o scurtă introducere. Mara studiază la școală educație financiară. Acest lucru m-a încurajat să-i abordez depedența de a cumpăra orice obiect care are reclamă pe Nickelodeon ușor diferit. I-am acordat încredere. O numesc omul meu de încredere când o las câteva ore singură acasă. Înainte să închid ușa, mă întorc, îi caut ochii și o întreb: În cine am eu încredere? În mine.

I-am acordat încredere în ceea ce privește bugetul casei. L-am împărțit pe categorii. Am creat trei categorii: facturi, necesități, mofturi. De aici cheltuim, dar să ajungă până la final de lună. A priceput. A dat înapoi de la achiziții cu sclipici. La începutul lunii am îndrăznit mai mult. I-am dat cardul și am lăsat-o liberă în dm să aleagă ce are nevoie pentru începutul de școală. A venit la casă cu elastice de păr, culori, un pahar special pentru sport, spaghete pentru bolognese, quinoa, ciocolată pentru clătite, abțibilde. M-am uitat la toate. Nu am comentat. Am adăugat necesitățile mele. Eu sunt dependentă de șervețelele de bucătărie de la dm, hârtia igienică, pliculețele parfumate, pungile de gunoi, gelurile de duș și pasta de dinți.

Pe drum am discutat despre necesități și mofturi. Tot ce a achiziționat intră la necesități? Dacă te referi la abțibilde, mama, da, chiar o să am nevoie de ele. Am dat înapoi. Am apreciat lipsa verbului trebuie din exprimarea ei. Nu i-au trebuit abțibilde, a avut nevoie de. Școala îi face educație financiară, eu merg alături cu educație emoțională. Verbul trebuie ne stresează psihicul. Să încercăm să ne păstrăm glucocorticoizii la niveluri optime.

Am încercat un experiment. Cumpărăturile ei nu m-au descurajat neapărat. A ales mâncare, o nevoie primară. A ales ciocolată. Poartă de grijă canalelor de fericire. A ales abțibilde. Și-a satisfăcut mofturile. Nu o să trag nici o concluzie. Las aici relatarea celor întâmplate și mărturisesc că acum sunt în căutare de abordări noi. Am rămas fără idei.

Foto: Bogdan Mosorescu

Când vine vorba de educație, poporul român e orfan. Toți ne fură ouăle pentru că nu avem mamă, nu avem tată

De 18 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Când eram mică, aveam o prietenă care mânca multe ouă. Întotdeauna la ea acasă se preparau ouă și cartofi prăjiți. Într-o zi am confundat ouăle cu mingile lui unchiu miu de ping pong. Semănau. Găinile noastre nu făceau ouă cu coajă albă. De aici deruta mea. Curiozitatea m-a împins să întreb. De ce ouăle prietenei sunt albe ca mingile de ping pong și au ceva desenat pe ele? Pentru că mama ei lucrează la casa de copii. Nu am priceput. Au trecut ani până am priceput. În liceu, mama unei colege gătea la o casă de copii. Am revăzut ouăle. Am făcut legătura.

O poveste scurtă, dar semnificativă. Dezvăluie sufletul și gândirea românului depășit de condițiile de viață. Poți să iei de la orfani. N-au mamă. N-au tată. Nici nu observă restul neajunsurilor. Pe urmele exagerării, găsesc un scenariu similar în ceea ce privește alocarea bugetului pentru educație la sate. Nu se trimit fonduri la sat. Copiii n-au oricum aceleași școli ca în mediul urban. Profesorii sunt slab pregătiți. Nu dispun de biblioteci vaste. Au acasă, cei mai mulți, părinți ignoranți care văd în ei forța de muncă nu neapărat forța intelectuală.

Am participat ieri la o conferință unde am aflat despre Raportul alternativ privind starea educației în județul Timiș. Proiectul se cheamă Școli curate. Legea educației instituie un sistem de finațare hibrid, atât de la bugetul central, cât și de la bugetul local. Consiliile locale au obligația să aprobe stabilirea cuantumului și numărului celor patru tipuri de bursă școlare: de performanță, de merit, de studiu și de ajutor social.
Pădureni a stabilit burse sociale. Sumele alocate burselor sunt zero.
Ghiroda acordă burse de merit, însă condiționate de nota la purtare.

Raportul e public și poate fi descărcat dacă sunt curioși și interesați.

În timpul conferinței m-am trezit cu gândul la ouă. Așa am început articolul. După ouă, mi-au trecut prin cap ienicerii și căpitanii de vas. Căpitanul, om cu educație, nu-și contrazicea echipajul superstițios. Pentru că o convingere învinge rațiunea. Așa se întâmplă pe la sate. Oamenii aleg primarii în funcție de convingeri. Tocmai de aceea la sat nu se citesc mailuri mai vechi de două zile. Nimeni nu stăpânește mousse-ul și săgeata.

Suntem un popor majoritar de țărani. Moștenirea dacă vine de la țăran. Păstrarea sufletului țărănesc are farmec, aduce chiar un câștig. Păstrarea apucăturilor țărănești ne ține în întuneric. Primarii se cuvine să fie buni manageri, să acceseze fonduri, să nu fure tocmai de la educație.

Când vine vorba de educație, poporul român e orfan. Toți ne fură ouăle pentru că nu avem mamă, nu avem tată. Da și da, nu avem mamă, nu avem tată, dar am crescut. Au trecut anii și peste noi. Să ne mobilizăm. Să acționăm. Să renunțăm la pasivitatea seninătății și a contemplării.

Să ne adaptăm la a fi țărani educați.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cloaca. Se pare că succesul unui mariaj constă în marca de cereale pe care o aduci acasă

De 16 sept., 2020 0 Colaborari , , , ,

Am luat pauză jumătate de an de teatru. Din martie, nici un spectacol nu m-a mai bucurat. N-am suflet pentru spectacolele online. N-am încercat. Nu m-am străduit. Am permis ororii să mă țină departe de teatru. Am consumat filme cu duiumul. M-am perpelit de dorul unui spectacol.

Mi-am reluat activitatea de a ieși la teatru. De a te pregăti pentru. De a căuta locul. De a te așeza. De a aștepta. În septembrie am văzut pe Scena A ut Dor a Teatrului Național Timișoara spectacolul Cloaca. A fost o bucurie să revăd actorii. Și chiar m-am bucurat. Mi-a venit destul de greu să mă bucur de spectacol. Capacitatea de a găsi plăcere mi-e redusă. Privesc, dar nu văd. Ascult, dar nu aud. De câteva ori în timpul spectacolului mi-am întors mințile plecate la plimbare.

În Cloaca, se reîntâlnesc patru prieteni. Am zâmbit. În facultate am făcut și eu parte dintr-un grup de patru prietene. Revin la spectacol. Viața a trecut peste fiecare dintre ei. Toți par copleșiți de probleme. Pieter se află într-un conflict la muncă. Joep e consumat de dificultățile mariajului. Tom are probleme cu drogurile. Maarten întreține o relație sexuală cu fiica cea mare a lui Joep. Fiecare situație i se dezvăluie spectatorului în tonuri comice. Te atrage. Râzi. Nu ați râde dacă l-ați auzi pe Joep exclamând: Se pare că succesul unui mariaj constă în marca de cereale pe care o aduci acasă. Eu am râs cu poftă. Iar după râs, cunoaștești vorba, vine plâns. Nu am plâns, dar mi-am îndreptat spatele pentru a consuma tragicul de pe scenă.

Viața a trecut și peste mine. Au trecut ani de la terminarea facultății. Spectacolul te împige spre cugetare. De asta mi-a fost dor. De asta ieși la teatru. Nu o să scriu despre digresiunile personale provocate de subiectul spectacolului. O să revin cu un articol separat. O să opresc cititorul aici. Mai citiți și următoarele două rânduri. Poate reușesc să vă scot la teatru.

În 13 septembrie a început festivalul FEST-FDR și marchează începutul stagiunii de la Teatrul Național Timișoara. Mi-am luat bilet la Iona și Noaptea bufonilor. Ne vedem la teatru!

Lăsați un comentariu cu spectacolul ales. Sunt curioasă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Prima zi de școală. Joaca salvează viețile copiilor alături de mâinile spălate

De 15 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

A fost prima zi de școală. Mara a avut prima zi de școală la 1 septembrie. Fix ca în anii anteriori, am alergat puțin. Am făcut analizele. S-au încurcat analizele. Ne-am programat la doctor. Am ieșit pe ușă cu un exercițiu nou pentru Mara. De două săptămâni exersează mersul cu o carte pe cap pentru a evita poziția de cămilă adoptată de curând. Am achiziționat rechizite cu accent pe penar. Nimic de pe listă nu concurează cu penarul. Am cumpărat măști și un termometru digital. Mara folosește trei măști pe zi, iar dimineața nu iese pe ușă fără șă-și ia singură temperatura. La mine verifică doar gradele. E bine, mama, e bine?

Într-o zi am luat-o de la școală. Am așteptat puțin pe hol. Am privit sala și am zărit câțiva copii cu măștile pe față. Mi-a părut rău de ei. O să vă mărturisesc că nu cred în eficiența măștii. Instrucțiunile de utilizare mă descurajează. Pe un copil să nu-l mănânce nasul în orele petrecute la școală? Un copil să nu ducă mâna la gură? Pentru protecție, nu atingi masca, nu atingi interiorul măștii. Dacă o dai jos, o arunci. Adulții nu respecta întru totul îndrumările, iar în prezent avem aproape toți măcar un apropiat infectat. Suntem conștienți de rău, de apropierea lui, de suflarea lui în ceafă.

Cu siguranță, dacă aș putea alege, dacă aș avea putere de decizie, aș permite copiilor să zburde fără mască. Aș păstra toate celelalte măsuri: spălatul pe mâini, dezinfectantele, păstrarea distanței. Dar nu pot alege, nu am putere de decizie. Am ales să trimit copilul la școală. Aici am putut să controlez.

Mara se joacă pe telefon și tabletă. Sunt genul acela de părinte care limitează folosirea, dar nu o exclude. Cresc un copil pentru niște vremuri necunoscute mie, pentru o societate prea puțin predictibilă. Firește că mă agit. Lipsa predictibilității mă umple de neliniște. Lipsa controlului mă umple de neliniște. Mara mi-a mărturisit într-o zi: Mă plictisesc și de tableta, mama, vreau să mă joc cu copii. De aceea școala e necesară. Socializarea din școli ne ține copiii sănătoși la cap. Purtăm grija trupului din martie. În septembrie, cu începutul de școală, am făcut un pas spre grija psihică.

Mara revine de la școală cu zâmbetul pe buze. Nu se plânge de mască, a adoptat ușor noile reguli. E fericită că se joacă. După sănătate, vine joaca în viața copiilor. Joaca salvează și ea alături de mâini spălate și obiecte igienizate.

Acesta a fost începutul școlii în anul de pomină 2020.

Învățăm să fim neajutorați

De 14 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Mi-am dorit să am o hartă mare pe perete. Mi-am pus harta lumii pe perete. Am așteptat după comandă. E un tapet. Acum câțiva ani oferta cu hărțile lumii era mai redusă. Am așteptat după un meșter specialist să o pună pe perete. A meritat așteptarea. Mi-am zis atunci privind lung și cu satisfacție harta de pe perete.

A venit pandemia. Am anulat o călătorie. Seara îmi pun de multe ori un episod din Friends sau Mentalistul. Pentru doamne, pentru Simon Baker, un australian superb cu riduri și păr bogat, încercați un episod din. Deseori pun pauză în timpul unui film. Mă întorc către hartă și încep să visez. Îmi fixez ochii pe o insulă, apuc telefonul și caut. Într-o noapte, mintea m-a situat în Iran. N-am reușit, cu tot Freud-ul meu, să găsesc o explicație a poziționării mele în Iran. Mă holbez mult la hartă în ultima vreme. Așa mi-au picat ochii pe Croația. Ce bucățică mică din hartă desparte România de Croația. Am băgat pe Waze și am rămas cu gura deschisă. Ne despart 600 de kilometri de Dubrovnik.

Mi-am închipuit într-o secundă cum fac plinul la mașină și dusă sunt. Să mă trezesc dimineața la mare. Să beau ceaiul ascultând valurile. Să mă pierd pe străduțe. Să uit de mine în buticuri. Să beau. Să mănânc. Să râd. Să mă bucur. Să-mi verific capacitatea de a mă bucura. Suspectez că nu funcționează optim.

Mi-am propus până în decembrie să termin de citit De ce fac zebrele ulcer?, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Azi dimineață mi-am prins urechile cu capitolul despre Stres și depresie. Mi-a atras atenția expresia a învăța să fie neajutorat. M-am gândit la mine copil. De câte ori nu mi s-a spus, într-o perioadă vulnerabilă, că sunt proastă, că nu mă duce capul?! De prea multe ori pentru a nu învăța să fiu neajutorată. Pentru că acum nu pot să nu mă întreb: Chiar nu am fost capabilă să asimilez științele exacte sau mi s-a indus un disconfort incontrolabil încât am renunțat?

Dacă o profesoară, într-un moment critic al dezvoltării noastre, sau o persoană dragă, într-un moment critic al dezvoltării noastre emoționale, ne expun frecvent unor stresori incontrolabili, specifici fiecăruia dintre ei, putem căpăta pe viață convingerea greșită că nu putem învăța anumite lucruri sau că, în anumite privințe, este improbabil să fim iubiți. De ce fac zebrele ulcer, Stresul și depresia, p. 390.

Am revăzut și toți părinții cu care am interacționat și m-au impresionat cu atitudinea lor în creșterea copiilor. Mamele cloște care deschid gura exclusiv pentru intrucțiuni. Nu face! Nu pune mâna! Nu sta dezbrăcat! Nu alerga! Nu te urca! Oare aceste mame nu-și învață copiii să fie neajutorați? Eu cred că da. Lumea e mare și adeseori nemiloasă. Dar o suportăm. Ne bucurăm de. Și capacitatea mea de a mă bucura e ușor în dezechilibru. De aceea visez de multe ori cu ochii deschiși în fața hărții. E dorul de ducă. E inspirația mea sărăcită. E sufletul meu nomad prins în capcană de un virus.

Harta lumii pe perete mă necăjește și mă bucură. Duc la interior o luptă aprigă. Aș smulge-o de pe perete. De cele mai multe ori îmi sprijin capul de și o mângâi. Piciorul nu o să-mi atingă fiecare bucățică de pământ, dar buricul degetului face înconjorul lumii. Refuz un fel de a fi neajutorat. Convingerea mea este că într-o zi o să fac înconjurul lumii.

Foto: Bogdan Mosorescu

Există pantaloni prea scurți pentru fetițele de zece ani?!

De 8 sept., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , ,

Ceva m-a trezit azi noapte. M-am ridicat din pat și am ascultat. Uneori Mara vorbește în somn. Din camera ei nu am perceput nici un zgomot. M-am ridicat totuși. Am deschis ușa dormitorului ei. Am privit-o. Am acoperit-o. M-am reîntors în așternut. Nu s-a mai lipit somnul de mine. A trecut o oră. Am răspuns la un mesaj. A mai trecut o oră. Am căutat informații despre pruritul nesuferit de pe gât care nu-mi dă o senzație de mâncărime, ci doar mă irită estetic. A mai trecut o oră și nici vorbă de somn. Atunci l-am simțit pe Motan. S-a strecurat ușor în pat și s-a așezat pe burta mea. Mi-a tors minute în șir. L-am mângâiat, iar căldura lui mi-a direcționat gândurile.

Mara trece printr-un nou elan vestimentar: pantalonii scurți. Înțeleg plăcerile vârstei. Nu mă împotrivesc. Mă potrivesc în. Așa că am deschis un dialog despre corpul uman și despre prezentarea lui. Corpul Marei trece prin schimbări. Am început de aici. I-am subliniat că se transformă, că devine o domnișoară. Părți din corpul ei ajung tot mai sensibile. I-am dat exemplu. Mi-ai zis că te dor sânii când alergi. I-am explicat că din acest moment copilăria și-a schimbat culoarea. Totul e plin de nuanțe. Unele zone, zonele intime, au nevoie de protecție și de o purtare decentă. Fii atentă cum stai pe scaun, cum te atingi și cine te atinge. Nimeni nu are voie să te atingă fără permisiunea ta.

Am pierdut-o puțin aici. Așa că am început să turui. Sunt în lume oameni răi, Mara, bărbați care ar putea să-ți facă rău. Exact! Societatea adăpostește perverși, iar rolul meu e să-mi protejez copilul. Mara este și va rămâne un copil pentru mine. Dar nu sunt oarbă. Îi văd trupul cum a prins contur, cum pantalonii prea scurți reprezintă pentru psihopați și pentru needucați o invitație. Nu am nici o garanție că mamele de băieți poartă discuții cu ei despre respectarea fetelor. Despre sâni, despre vagin, despre dorință, despre un comportament respectuos și despre consimțământ.

În România, magistrații au decis că o fetiță de 11 ani poate să consimtă un act sexual cu un adult de 50 de ani. Mara are zece ani și șase luni. Cum să mai stau liniștită? Așa că i-am cerut ca pantalonii scurți să fie lărguți, niciodată să se vadă fundulețul și mereu cu o bluză largă. Nu a vociferat. Seara își alege ce dorește să poarte și îmi arată. E o linie subțire între vulgaritate și atractivitate. Fii atractivă, te învăț tot ce știu. Stai departe de un fel de a fi vulgar. Te învăț tot ce știu.

Pentru că o s-o învăț pe Mara tot ce știu indiferent de subiect. Sexul nu a fost și nu o să fie un subiect tabu între noi. Nu am convingerea că puritatea reprezintă copilăria. Am citit Împăratul muștelor și înainte de orice lectură, am fost copil. Cunosc frământările, curiozitățile, impulsurile necontrolate.

Vorbiți deschis cu pruncii, cu fetele când încep să se transforme, cu băieții când încep să se transforme. Au nevoie de noi, iar respectul se învață. Respectul pentru celălalt nu stă pitit în gene. Vorbiți! Dați o șansă fetițelor să-și continue copilăria. Dați o șansă băiețeilor să priceapă aprobarea sau respingerea fetițelor. De părinți depinde.

Foto: Bogdan Mosorescu