M-am așezat să scriu, dar sunt complet incapabilă să-mi iau gândul de la femeia care s-a aruncat azi de pe bloc cu doi copiii în brațe. Am parcurs câteva articole din presă și m-am iritat. O moarte violentă și sângeroasă, o moarte care mă face să mă chircesc și să suport o apnee neașteptată. Ce a fost în mintea ei? Să iei un copil în brațe. Să iei al doilea copil în brațe. Să sari. Gata! Mi s-a oprit respirația.
Să-l iau pe Mateiu în brațe. Să o iau pe Mara în brațe. Să sar.
Presa ar nota că am fost o femeie inteligentă. Am terminat Literele. Pe facebook am pozat într-o femeie fericită. Am avut doi copii cu doi bărbați. Stop! Ăsta nu e jurnalism. Asta e o discuție la un birt.
Presa să relateze. Să lase creativitatea deoparte care oricum nu e creativitate. E o ceașcă de cafea cu 5 lingurițe de zahăr. Grețos! Cu greața asta am răsfoit câteva articole și m-am întrebat dacă depresia te poate împinge spre un asemenea act. Mi-e greu să accept ca explicație depresia în acest caz. Un depresiv mai curmă alte vieți?
Îmi tot imaginez femeia cu copiii în brațe. Ce anume le-a spus? I-a sărutat? Într-adevăr n-au plecat dintr-o lume extraordinară. Dar unde s-au dus? Și de ce într-un mod atât de brutal?
Mă doare stomacul. Mă doare capul. Plâng. Eu plâng. Societatea timișoreană plânge.