Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii

Când au anunțat că se închid școlile, atunci am scos din bibliotecă Ființă și timp de Heidegger. Cartea asta groasă aștepta o lentoare în activitățile mele. Am răsfoit-o. Am mirosit-o. Am citit câteva rânduri. Am așezat-o lângă pat. N-am atins-o de când am înălțat grămada de cărți de la cap.

Mă mănâncă mai des nasul. Ochii cer și ei atenție. O să-mi smulg chipul. M-aș scărpina încontinuu. Nasul. După ureche. Obrazul. Când ies din casă, ochii, nasul și gura mă înnebunesc. Mă dezinfectez de fiecare dată când revin de la supermarket. Supermarketul a devenit piața, teatrul, cafeneaua, restaurantul. Mai puțin și o să ies în rochie neagră să cumpăr de-ale gurii.

Mă trezesc. Beau ceai. Hrănesc copilul. Spăl vase. Gătesc. Activități cu copilul. Pilates. Prânzul. Spăl vase. Vizionez un film cu copilul. Cina. Spăl vase. Mă consum în treburi casnice. Îmi doresc mai mult ca oricând o cameră doar a mea. Uneori ciulesc urechea. Aud tații. Aud mamele. O cameră doar a mea! O cameră doar a mea! Aud copiii. E greu cu adulții!

Nu m-am atins de Ființă și timp. Nu am deschis blogul. Mă consum în legume tăiate, carne fezandată, curățat litiera, băgat la spălat, băgat aspiratorul. Niciodată n-am agreat viața de casnică. Mereu mi-am dorit pasiune în viața mea. Pasiune cu pasiune dacă se poate, vă rog frumos! Mama n-a fost casnică. Bunica a fost casnică. Mama a trăit în patriarhat. Bunica a trăit în parteneriat. Cunosc disprețul afișat de unii bărbați și de unele femei pentru treburile casnice. Bărbatul se întoarce de la muncă la soția casnică. El presupune că ea e odihnită, doar stă acasă.

Mă trezesc. Beau ceai. Hrănesc copilul. Spăl vase. Gătesc. Activități cu copilul. Pilates. Prânzul. Spăl vase. Vizionez un film cu copilul. Cina. Spăl vase. Într-o zi am băgat perdelele și draperiile la spălat. În alta am curățat cu Triumf blenderul. Cum poate cineva să numească odihnitoare viața gospodinei?! Seara adorm înaintea copilului. La pilates tremur. Pantalonii flutură ca vița de vie în vânt. Mereu aud vița de vie în geam atunci când bate vântul. Acasă la mine, la Severin, vântul bate altfel. Nu știu cum să descriu. Altfel! Spune povești. Șoptește. Urlă. Pătrunde în oase.

Zilele acestea ne reîntoarcem la povești. Mereu și mereu, ne reîntoarcem la povești. A fost odata ca niciodată COVID 19. Ceva o să le povestesc nepoților. Dacă o să am, când o să am.

Poate mâine o să mă apuc de Ființă și timp. Poate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mă declar influențăr golan

Mă declar influențăr golan. Refuz în continuare să notez sau să vorbesc despre virus. Mai las, am mai făcut-o, link către Ministerul Sănătății. Apăsați aici.

Cu reprezentarea de golancă, o să-mi continui munca de observator. Am remarcat un fapt cultural senzațional. Copiii și părinții au dreptate în același timp. Nu mai aruncați mâncarea. Cum adică nu mai are gust după două zile?! Recunoașteți părinții. Schimbați lingurile de lemn, rețin microbi. Aruncați după un anumit timp caserolele de plastic. Recunoașteți copiii. S-a întâmplat. Copiii și părinții au dreptate. Ce victorie măruntă și tristă!

Eu ți-am spus! Eu ți-am spus! Nici o satisfacție.

Președintele a declarat stare de urgență. De mâine, în România se limitează sau se anulează drepturi și libertăți. Îmi amintesc un episod grotesc din facultate. Într-o scurtă vacanță la Straja, cineva ne-a furat mâncarea din frigider. Soră mea a luat frâiele și ne-a anunțat că în următoarele două zile vom mânca la porție. Nu vă zic ce tămbălău am făcut! Am dat ditamai spectacolul în care soră mea, dacă ar fi putut, ar fi intrat în pământ de rușine.

Reacționez exagerat la reguli impuse, libertăți reduse și rații. Urmăresc în viață regulile de bun simț. Respect legea. Ce urmează să se întâmple de mâine mă umple de anxietate. Fierea îmi arată nivelul de stres prin dureri cumplite. Port în mine o durere de catifea. La Straja nu eram responsabilă pentru viața altei persoane. În prezent sunt. Mara cere explicații. Îmi așez mâna pe locul dureros. Căldura palmei mă calmează. Sirenele urlă în timp ce scriu. Ce o să se întâmple mâine?!

Am scos din bibliotecă mai multe cărți. Deja am răsfoit o enciclopedie cu Mara. Am citit despre medicină, despre boli. Acum 250 de ani, puțini oameni depășeau vârsta de 40 de ani. Astăzi, speranța de viață a crescut la peste 80 de ani. Facebook-ul e plin de doctori fără diplomă. Mai fac o declarație. Îmi vine foarte greu să respect oamenii care refuză să-și vaccineze copiii. Pe unii sunt sigură că-i iubesc, dar. Nu vă respect și nu pot să vă privesc în ochi fără un exercițiu de respirație.

Istoria se repetă. Ceva ne îmbolnăvește și ne omoară. Cineva se îmbogățește. Eu m-am apucat de Ființă și timp de Heidegger. O carte potrivită în acest context. Adolescenților le recomand Jurnalul Annei Frank. Elevilor mei selecți le-am lăsat mesaj cu. Pot să vă scriu în zilele care urmează despre ce citesc, ce gătesc, ce mă joc cu Mara și ce gânduri turbate mă frământă. Dacă vă mai interesează opiniile unui influențăr golan.

Foto: Bogdan Mosorescu

Toată viața bunicile și mamele v-au bătut la cap să vă spălați pe mâini. În sfârșit înțelegeți de ce

În prezent, în minutul în care scriu, românul se spală pe mâini. Pe site-ul Ministerului Sănătății, ms.ro, găsiți recomandări privind conduita socială responsabilă în prevenirea răspândirii coranavirus. Câteva mesaje m-au pus pe gânduri. Există persoane care așteaptă de la mine să acționez.

Să scriu despre coronavirus.
Să mă filmez vorbind despre coronavirus.
Să îndemn la conduită socială responsabilă.

Vă întreb acum. Cine sunt eu? Cine sunt eu în acest context social. Nimeni. Exact. De aceea v-am direcționat către Ministerul sănătății. Nu aveți încredere în autorități. Nu vă condamn. Neîncrederea întreține epidemia. Rețineți și acest aspect. O să scriu totuși despre ceva. Timișoara e plină de rinoceri. Ăsta e un marketing dat dracului pentru piesa lui Ionesco. Rinocerii au invadat supermarketurile, dar mai ales au acaparat rațiunea și prestigiul.

Orice s-ar întâmpla în lume, aleg să-mi trăiesc zilele cu o atitudine demnă. Stăteam zilele trecute în spatele unui domn bătrân. Își cumpărase două sticle de dezinfectant. De la sticle, mi-am mutat privirea pe trupul domnului care părea că se retrăsese în hainele scrobite. Mi-a părut rău de acel necunoscut. Mila mi-a provocat o stare de vomă. Rinocerii așteaptă de la bătrâni să renunțe voluntar la dezinfectant. Ei să trăiască, cei tineri. Ce-ți mai dorești la 80 de ani?!

Ce ne dorim cu toții: viață.
Ce viață presupun că o să aibă tinerii rinoceri la finalul epidemiei? O să ajungem și acolo. Epidemia are un sfârșit, doar că, istoric vorbind, epidemia se termină ca un extemporal: pe neanunțate. Rămâne verificarea caracterelor dintr-o perioadă de criză. Răutate. Prostie. Ignoranță. Violență. Ce tablou hidos! Am realizat acum. Nu e marketing exclusiv pentru Rinocerii lui Ionesco, ci și pentru evenimentul meu din 29 mai unde-l celebrez pe Oscar Wilde cu două lucrări monumentale: Importanța de a fi Ernest și Portretul lui Dorian Gray.

Mai îmi pun o întrebare. Oamenii se tem pentru viața lor sau pentru stilul lor de viață? Luptă instinctul cu civilizația. Familiile sunt obligate să petreacă timp împreună. Civilizația a redus acest timp la vacanțele de vară și de iarnă. Instinctul te trimite în izolare cu familia. Nu e vară, nu e iarnă. Și timpul stă pe loc.

Vă îndemn, dragi cititori ai mei, să probați demnitatea. Toată viața bunicile și mamele v-au bătut la cap să vă spălați pe mâini. În sfârșit înțelegeți de ce.

Să ne spălăm pe mâini înainte de toate!

Foto: Bogdan Mosorescu

Rinocerizarea a atins o preocupare a publicului. Coronavirusul ne transformă

În 4 martie a avut loc premiera spectacolului Rinocerii la Timișoara. Piesa a fost scrisă de Eugen Ionesco. Regia îi aparține lui Gabor Tompa, un regizor extraordinar al teatrului românesc modern.
Sau.
În 4 martie s-a născut, la Timișoara, Berenger. Pentru a face teatru e nevoie de un singur lucru: omul. Romeo Ioan este omul despre care vorbește Peter Brook. Actorul Romeo Ioan a reușit să stabilească legături desăvârșite: cu viața interioară, cu ceilalți actori de pe scenă și cu publicul.

Am fost în public în 8 martie. Romeo Ioan a stabilit o legătură cu mine. Berenger s-a născut sub ochii mei. Sunt martor.
Dar.
Să vă povestesc puțin despre minutele dinaintea începerii spectacolului. Am ajuns mai devreme. M-am pozat cu Bogdan Mosorescu în oglinzile de pe hol. În timp ce-mi verificam frumosul chip pe ecranul telefonului, o voce din difuzor ne-a reamintit prevențiile pentru coronavirus. Am ridicat ochii din telefon. Suntem deja în spectacol? Mosorescu a ridicat din umeri și ne-am îndreptat spre locurile noastre.

Eugen Ionesco a scris despre absurdul existenței. Eugen Ionesco a trăit în perioada în care doctrina nazistă s-a răspândit. Rinocerii, piesa, înfățișează un răspuns la consecințele nazismului. Spiritul uman se rinocerizează. În 2020, spiritul uman continuă să se rinocerizeze.

Rinocerizarea a atins o preocupare a publicului. Coronavirusul ne transformă. În sală, publicul a tușit prea puțin, iar foiala a fost aproape inexistentă. Spectatorii au urmat actorii.
De mult timp n-am mai fost așa încântată de un spectacol. Nivelul meu de interes s-a modificat. Actorii, decorul, gesturile și replicile m-au pricopsit cu impresii puternice. N-am evadat din realitate. Uneori merg la teatru ca să evadez. Nu și de data aceasta. Am fost acolo. Am existat. M-am bucurat de viață. Tot Peter Brook, l-am menționat mai sus, afirmă că teatrul este viață.

Am zărit o scânteie. Viața e fragilă. Contează ce atitudine adoptăm. Ne rinocerizăm sau? Sau ne păstrăm farmecul și superioritatea de ființe gânditoare.
S-a născut Berenger la Timișoara. Mergeți să-l celebrați cu prezența în 27 martie, ultima reprezentație din această lună. Luptați apoi împreună cu Berenger împotriva forței care ne invadează și ne transformă viața.

Reverențe actorilor, Teatrului Național Timișoara, regizorului Gabor Tompa și scenografului Helmut Sturmer.

Foto: Bogdan Mosorescu

Partenera tatălui. Prietena de situație a mamei

Acum vreo câțiva ani am făcut o înțelegere cu Mara. Mama, vreau și eu Instagram. Mara, o să discutăm despre după ce ajungi la o vârstă cu două cifre. De la această conversație, am luat-o într-o zi deoparte și am stabilit niște reguli pentru viitor. Ne-am cam înțeles. Am avut pace trei ani, dar nu a uitat. La zece ani mi-a cerut Insta. Mara are în prezent cont de Insta. După bătăi la cap, după ce Mara a repetat după mine. Nu pun poze cu mine. Când pun, cer aprobare de la mama sau tata. Nu vorbesc cu străini. Nu dau niciodată adresa. Am creat un cont. Mara, poți să te epilezi, eu sunt de acord. Nu vreau.

De la discuția despre Insta, am stabilit, cu încredere, reguli pentru viitor. Epilare cu ceară de la zece ani. Rimel și ruj de la cincisprezece ani. Telefonul nu-ți aparține. Din când în când, mama și tata or să-și bage nasul. Pentru intimitate, scrie în jurnal. Regulile le-am stabilit împreună și le-am alcătuit în urma cărților lecturate. Asta fac eu, citesc să fiu aproximativ o mamă bună. Uneori îi frunzăresc prin telefon. Plictisitor, plictisitor, electrizant! S-a întâmplat să găsesc un comentariu al partenerei tatălui ei despre Leto. Cine este Leto? Leto este un superb husky, fratele mai mare al Marei. Așa am hotărât eu cu ani în urmă.

De la despărțirea de tatăl Marei, am reușit, fără grație, doar cu dureri monstruoase, să separ mama de femeie. Femeia i-a greșit bărbatului, de aceea nu mi-am permis spectacole muierești. Mi-am acordat cu patos reprezentații de mamă. Am urlat, am bătut din picior, am aruncat. Nu sunt perfectă, eu promovez femeia cu defecte. Lamentațiile de mamă au ținut calmă femeia. M-am descărcat în reproșuri materne. Ai culcat fata în același pat cu altă femeie la o lună după despărțire. M-ai înlocuit în viața ei în jumătate de an. Mă răcoream cât puteam fără să-mi redirecționez furia spre cealaltă femeie.

Tatăl ei, cu un ton ușor disprețuitor, mi-a declarat. Tu poți să separi tatăl de bărbat. Zici că poți. Eu nu cred. Dar ca să fie clar, eu nu separ mama de femeie. De ani de zile exersăm acest ping pong paradigmatic. Personal, consider că m-am descurcat binișor. M-am apropiat cât am putut de parteneră. Prietene de situație, asta e viața. Ani de zile i-am ordonat Marei desenele cu familia extinsă, cu mama vitregă. Am înghițit în sec. În pozele de pe facebook, ele îmbrăcate la fel, am comentat prietenesc. Să-mi ia și mie o rochie. N-am primit nici un răspuns. M-am străduit și mă apreciez. Ca mamă despărțită, sunt o norocoasă. Partenera putea să nu o placă pe Mara, iar atunci ce aș fi făcut eu?! Suficient să urmăresc desenele Marei, hainele identice, brățările și discuțiile cu o durere în cerc închis. Văd, mă doare, văd.

Limita mea a fost atinsă când am citit un comentariu că partenera tatălui este mama lui Leto. Gelozia, mi-am permis-o, m-a pironit catatonic. Am văzut pur și simplu negru în fața ochilor. Dar de ce este ea mama lui Leto? De ce? L-am crescut și l-am dresat. Când s-a născut Mara, mereu am afirmat și am lucrat ca Leto să-i fie frate, nu un câine de companie. Iar acum câinele are altă mamă, iar Mara abia așteaptă să plece de lângă mine că să stea cu partenera tatălui. Ea nu țipă la mine, tu o faci!

Vedeți, e un concurs cu sinele când există o altă posibilă mamă. Să devii mai bună. La dracu cu toate astea. Sunt obosită, sunt geloasă și mi s-a luat de corectitudine. De acord, bărbații nu separă femeia de mamă. Un fost prieten m-a anunțat după 14 ani că s-a încheiat pedeapsa. Atât a luat ca să-mi ierte nemernicia. Acum este și un copil în poveste. Cât o să-i ia tatălui Marei să ierte femeia? Pentru că mama e sfâșiată sufletește. Și nu e corect! Și bat din picior, și miorlăi, și el nu răspunde la telefon să țip. La el să țip, firește!

În sfârșit v-am demonstrat de ce femeia cu defecte mi se potrivește atât de bine!

Foto: Mile Sepetan

Dilema curvei e doar la femeie. Bărbatul nu e curvă, deși umblă cu blugi strâmți și glezne goale

Ce înseamnă să fii o femeie singură trecută de 35 de ani în Timișoara? O femeie singură, activă sexual care caută sau nu caută să se mărite. Ce înseamnă? Experiența proprie nu mă ajută. Am fost prea puțin timp singură. Nu consider că este neapărat un lucru bun. Să treci din grija tatălui în grija bărbatului sugerează o incapacitate. Cel puțin una! Las deoparte motivele pentru care am zburdat dintr-o relație în altă fără să-mi acord timp mie.

O să mă concentrez pe femeia activă sexual, dar nemăritată sau fără partener în societatea românească actuală. La colțuri, în cafenele sau în pauzele de masă, se vorbește lejer despre această situație. Nimeni nu pare să mai judece. Poveștile abundă de prietenii cu beneficii, de amanți, de sex ocazional. Abundența nu a adus nici o schimbare când o femeie decide că vrea să-și împartă viața cu un partener. Atunci încep să se numere partenerii. Înainte de a pătrunde la starea civilă se numără bărbații din viața unei femei. Eligibilitatea femeii pentru căsătorie constă într-un număr de parteneri sub 10. Nu mi-a confirmat nimeni. Nu am efectuat sondaje. Am scos din burtă. M-am bazat pe discuțiile și mentalitățile prietenelor mele, măritate și nemăritate.

Bărbații când se însoară scot un set complet nou de reguli. Există 2 categorii. Să fie. Să nu fie. Să fie cuminți femeile. Să fi avut o viață sexuală sărăcăcioasă. Să nu fie cu gura mare. Să aibă decența să suporte machismul cu demnitate. Tatăl meu, care a crescut două fete și ne iubește în felul lui nevrotic, mi-a subliniat într-o bună zi. Da, da, femeile pot face multe, dar să nu uităm că cel mai bun bucătar din lume este totuși un bărbat. Cu vorbele de duh ale lui Napoleon ne-a obișnuit de mici. Înainte să aflu de cuceririle lui Napoleon, tata mi-a îndesat în minte faimoasa replică: Toate femeile sunt imorale, cu excepția mamei; să nu uităm că și ea e tot femeie.

Am crescut și cumva am ajuns să nu urăsc bărbații. N-am ajuns să-mi țin gura. N-am reușit și n-am căutat să înțeleg isteria din jurul sexului. Ne place să facem sex, bărbați și femei. În prezent suntem conștienți că nu genul fixează satisfacția. Pentru cine nu a citit, nu a auzit, în trecut femeile nu aveau orgasm, doar bărbații. Ne acceptăm nevoile fiziologice, dar nu ne acceptăm social orgasmele.

Treci de 35 de ani și ești femeie singură. Unde îți găsești partener? Începe dansul cretin. Câte întâlniri înainte de a traspira cearșafuri? Dacă accept din prima seară, asta mă face o curvă? Da, te face. Dilema curvei e doar la femeie. Bărbatul nu e curvă, deși umblă cu blugi strâmți și glezne goale. Discuția se mută în imaginarul individual. Mi-e poftă! Sunt excitată. Ce o să creadă mâine despre mine? Nu o să afli, de cele mai multe ori nu mai sună. Înainte, fac trimitere din nou la trecut, femeia defula prin cicălire. Neșcolită și ignorantă, avea la îndemână reproșul pentru bărbatul istovit de muncă. Acum, femeia se manifestă prin cicălire. Educată și cu experiență, are la îndemână reproșul pentru bărbatul privilegiat doar pentru că s-a născut bărbat.

Cicăleala ucide interesul. Unele femei sunt singure deoarece sunt plictisitoare. Unele femei rămân singure pentru că devin plictisitoare. Noul nu durează. Frumusețea se alterează. Personalitatea este moneda de schimb între bărbat și femeie. Cu ce ești interesant pentru celălalt? Frumusețea nu e rară. Chirurgia plastică a înflorit. Conversațiile demne de atenție sunt rare. Când ai avut ultima conversație interesantă cu partenerul sau cu un bărbat?

M-ar interesa. Îmi puteți lăsa un comentariu? O să mă opresc acum.

.

Foto: Bogdan Mosorescu

 

 

În prezent suntem sclavi selecți

De vreo săptămână, prieteni și cunoștințe mă anunță că urmează să apară un serial numit Freud pe Netflix. Le răspund. Netflix are un buton special. Să fii anunțat când începe. Am apăsat butonul de la sărbători.

Să vă spun ce am mai învățat de la Freud. Când eram mică, mi s-a întâmplat să visez în repetate rânduri grădini cu trandafiri albi sau roșii. Mi-am imaginat incredibil acei trandafiri. Îmi amintesc diminețile de după. Mă întindeam în așternut cu o senzație plăcută. Dacă îi povesteam mamei, zâmbea cu colțul gurii sau rămânea fără reacție. Mi s-a întâmplat să visez în repetate rânduri că îmi pică dinții sau că înot în apă murdară. Dacă îi povesteam mamei, observam o groază măruntă pe chipul ei. Mi s-a întâmplat să visez în repetate rânduri că îmi cumpăr zeci de pantofi și de haine. Dacă îi povesteam mamei. Atunci nu i-am mai povestit.

M-am apropiat destul de târziu de Freud. După prima carte citită de, cred că am respirat pentru prima dată într-un fel personal de a fi. Știu, știu! Iar încep cu vorbe care n-au legătură cu realitatea aspră a cetățeanului serios. Cetățenii serioși par să fie singurii care înțeleg cum funcționează lumea. Mergi la școală. Termini școala. Te angajezi. Cauți un partener. Te căsătorești. Construiești o casă. Faci un copil. Te dedici casei, copilului, partenerului și creditelor din bancă. Dramele dintre țin de artiști căpiați și ratați ca mine.

Eu văd drame peste tot. Râd, dar le văd. Sesisez situațiile zguduitoare ale elevilor. Se bat. Se înjură. Suferă. Observ lingușeala. Îmi atrage atenția un gest. Pătrund cu imaginarul în căsnicii și descopăr amanți. Cum? La fel ca Ștefan Gheorghidiu. Și-a lipit obrazul de umărul meu ca să-i ofere amantului întreaga coapsă. Casele reprezintă un lanț invizibil. În prezent suntem sclavi selecți. Ne priponim singuri.

Asta e tot?! Mă uit uneori la lună și mă chestionez. Asta e tot?! Nu este. Dar nu călătoriile sunt alternativa. Nici luxul chiar dacă Oscar Wilde, Baudelaire sau Mozart, modele admirate de mine, au preferat să se acopere cu cele mai fine veșminte. Totul e să te asculți. Să fii! Iar vorbe. Vorbe, exact, dar cum să vi le transmit? Să faci ce îți place ție. Dar ce îți place ție? Aceasta este o întrebare corectă. Cum știi cine ești? Cum știi să faci sex?

Experimentând. Avem greșeala și experiența ca unelte în descoperirea sinelui. Valorile familiei semnifică baza. De aici pornim. Un punct fix e necesar.

Cu Freud, m-am aplecat mult asupra viselor. Visele sunt eu în dialog cu mintea și sufletul. Am început să citesc printre rânduri. Mi-a trecut prin cap că doar în vis sunt eu. Trandafirii vorbesc despre dorințele și naivitatea mea. Dinții și apele negre despre frici. Hainele și pantofii despre gândirea mea. M-am supărat pe mine. Atâta timp cât visez că primesc sau cumpăr haine și pantofi, mintea mea îmi arată ce mentalitate de sclavă am. Într-o noapte am visat că avem brațele pline de haine cu care mergeam la atelier. Hainele erau de la Tricoul Inteligent, iar a doua zi aveam târg. Munceam pentru mine.

M-am trezit. M-am întins în pat. Nici o senzație plăcută ca după visele cu trandafiri, dar. Îmi reprogramez mintea. Visul mi-a arătat o ușoară schimbare. N-am ajuns stăpân, dar m-am scuturat de lanțuri. Nu cunosc un sentiment mai puternic ca suveranitatea personală. Să nu atârni economic de nimeni.

Când o să ajung acolo, sunt pe drum, atunci. Atunci o să văd. Mă bucur și savurez. Mă întind în pat. Un artist căpiat se poate întinde în pat la ora 12 și 9 minute.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cum ajungi să ai un președinte în buzunar?

Ce înseamnă să fii bogat? Un moment. Să lăsăm deoparte proprietarii cu credite. Să uităm de pozele din vacanță de pe facebook. Aia nu este bogăție. Bogăție înseamnă să deții orașe, țări, regi și președinți de țară. Este posibil așa ceva? Este posibil așa ceva. Bogăția presupune o piață liberă.

Nu o să vă țin o lecție de economie. Nu am suficiente informații sau lecturi. Eu citesc istorie. Fiecare carte de istorie citită îmi întărește poziția personală. Bogăția nu e de mine. Nu am suflet sensibil pentru poezie, dar n-am nici suflet rece pentru bogăție. Cum ajungi să ai un rege la degetul mic sau un președinte în buzunar? Prin investiții și iubire selectivă. Copilul tău studiază la Oxford, iar copilul oarecare din Africa moare de foame.

America reprezintă puterea azi în lume. Cu lipsa mea de cunoștințe politice și economice, nu pot aprecia dacă a depășit puterea britanică. Cum s-au îmbogățit marile puteri? Cine sunt acestea? Le enumăr: Franța, Anglia, Germania, Olanda, Spania, Portugalia? În primul rând nu le-au lipsit curioșii și aventurierii. În al doilea rând nu s-au mulțumit cu puțin. În al treilea rând au exploatat. Europenii au muls America cu mult timp înainte să devină țara tuturor posibilităților.

Știți cum a ajuns Europa mare amatoare de dulciuri? Cum belgienii au devenit fini cunoscători ai ciocolatei? Prin imensele culturi de trestie de zahăr cultivate în America de britanici și lucrate cu sclavi. De ce? Ca să-și bea englezul ceaiul îndulcit. Ca sute de ani mai târziu să avem ciocolaterii și femei pline de colagen în buze care se pozează la Bruxelles cu praline.

E bine să ne punem întrebări. Nu e neapărat sănătos. Când ai pornit pe acest drum, atunci ascultă răspunsurile fără să te miri ca un fante de mahala. Lumea funcționează în capitalism. Comunismul, alternativa, a demonstrat că tot capitalismul e mai potrivit. Piața liberă decide. Par să pricep și eu mecanismul lumii. Ce înțeleaptă! Uneori, deși n-am consumat opiu, am un sentiment de superioritate. Apropo de opiu. Dependența de opiu din China a ajuns să afecteze 40 de milioane de chinezi. Asta la final de secol XIX. Autoritățile chineze au interzis consumul. Autoritățile engleze au ignorat autoritățile chineze. De ce? Pentru că acele vile din Kensington au avut la un moment dat proprietari cu acțiuni la companiile de opiu. Așa ajungi bogat.

Așa înțelegeți de ce unii dintre noi, atunci când privim vilele din Kensington, apartamentele din Manhattan, casele parizienilor, morile olandezilor adoptăm o ținută catatonică. Parcă vezi câmpurile de bumbac lucrate cu sclavi. Parcă vezi copiii mici luați de lângă mamele lor. De ce? Ca să funcționeze lumea. Să-și bea englezul ceaiul îndulcit. Să urle americanul în prezent God bless America.

Înțeleg toate acestea și nu mă mir. Iar dacă mă mir, mă cert. Ce naiba am? Mănânc ciocolată. Toți beneficiem de munca sclavilor. Beau cafea. Sucesc perspectiva. Aici pot face ceva. Unde? Aici, la Timișoara, în România. Mai merg la un copil abandonat la spital după o operație la inimă. Mai donez sânge. Citesc întotdeauna. Îmi educ copilul. Îmi răsfăț din când în când mama. Notez pe blog cu ce rămân din cărțile de istorie, psihologie și literatură. N-am reprezentare de Don Quijote. Detest să lupt cu morile de vânt, să mă mir, să bat obrazul. Prefer să acționez, să fac ceva, orice.

Hong Kong-ul a fost al britanicilor până în 1997. A fi sau a nu fi acționar. Aceasta este întrebarea. Iar dacă nu ești tu, oricum investește altul. De ce? Pentru că așa funcționează lumea.

Foto: Bogdan Mosorescu

Un penis de adult a intrat în vaginul unei fetițe de 11 ani. Imaginați-vă asta, buni creștini

Mi-am pus într-o zi nepotul în marsupiu. Am ieșit din casă cu el și cu Mara. Plăți care nu suportau amânare m-au așezat la o coadă. În câteva secunde persoanele din fața mea s-au dat la o parte. Mara m-a privit mirată. Un imens semn de întrebare exprima chipul ei. Derutată am fost și eu câteva secunde. Mihnea, nepotul, a scos un sunet slab. Ah, bebele!

Bebele i-a determinat pe ceilalți să-mi cedeze locul. Să-mi zâmbească. Să-mi arate bunăvoință. Nu mi s-a mai întâmplat în ultimii ani. Mara are parte de alte reacții. Ești rușinoasă? De ce te ascunzi după mama? E urât să bagi mâna în nas. Să nu o superi pe mama. Mama te iubește cel mai mult. Vorbești prea tare! Domnișoarele nu-și murdăresc hainele. Am trecut cu Mara prin toate fazele. În prezent, ceilalți încep să-și piardă îngăduința pentru vârsta și comportamentul Marei.

Mara are zece ani. I-a împlinit în februarie. Recent, să fie două săptămâni, sânii au început s-o mintă. Așa îmi zicea mie mamanu. În presă am citit despre magistrații care au decis că o fetiță de 11 ani poate să consimtă actul sexual. Procuroarea a declarat: Nu rezultă, fără dubiu, că victima s-a opus.

Nu mi-e greu să vă descriu furia. Aș umple o pagină cu înjurături cu o măiestrie proustiană. Aș uita să pun punct. Nu o s-o fac. Nu mă ajută. Nu ne ajută pe noi mamele în primul rând. Eu caut soluții. Jurj Viorel, adultul de 52 de ani nu a fost judecat pentru viol, ci pentru act sexual cu un minor. Mă sufoc când scriu. Mă gândesc la castrarea chimică. Patru adolescenți au primit amenzi, iar unul, în vârstă de 13 ani nu este urmărit penal. O fetiță de 11 ani a consimțit să întrețină relații sexuale cu 4 adolescenți și un adult.

Statul român, prin reprezentanții lui, MAGISTRAȚII, a decis. Victima e vinovată. Aici nu e vorba despre machism. Aici nu e vorba despre omenie. Aici nu e vorba despre corupție. Aici este vorba despre ABSURD.

Dacă Mara mea. Alung gândul. Sunt mamă. Dacă aș fi acea mamă. Aș ucide. Oricine e capabil de crimă la un moment dat. O asemenea situație justifică fapta. Să nu îndrăznească nimeni să-mi vorbească sau să-mi scrie despre Dumnezeu. Nu mă interesează grădina lui și imaginarul bolnav al oamenilor. Oricine se apropie de copilul meu, e mort. Statul român, prin imbecilii care-l reprezintă, ridică justițiari. Cum mai poate o mamă să-și privească în ochi copilul după ce a fost incapabilă să-i ofere protecție?!

Un penis de adult a intrat în vaginul unei fetițe de 11 ani. Imaginați-vă asta, buni creștini, buni magistrați, buni de ucis. Mi-ar fi frică în locul lor. Să fiu eu mama fetiței. Să aud eu că Jurj Viorel a întreținut relații sexuale cu Mara. N-aș mai avea oricum pentru ce să trăiesc în lumea asta. Când ești învins, pleci cu demnitate. Demnitate ar fi să-l omor cu mâna mea pe Jurj Viorel. Nu e dreptul meu. Știu. Statul ridică justițiari. Statul isterizează și omoară mamele cu magistrați lepădături.

Vă spun sincer că trăiesc ore disperate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Sexul ține de exercițiu. Nadia Comăneci, 10, 10, 10

Sâmbătă am zburat la București. M-am întâlnit cu o prietenă. Discuția a fost egalată sau depășită doar de festinul de la Ad Hoc Bistro. M-am urcat pe tocuri. Mi-am pus rochie strâmtă. Doamna Dunia, nu vreți să respirați și să stați jos? Nu. Cât mai strâmtă! O scurtă conversație din cabina de probă de la croitorie. La biserică m-am așezat pe primul scaun. Să mă uit în gura mirelui când promite că o să iubească până la finalul vieții. Exact! Sâmbătă am avut o nuntă. Un bun prieten s-a căsătorit, iar eu m-am bucurat pentru el.

A intrat cu mireasa în biserică. I-am privit lung. Nu, nu e de mine. Porniseră gândurile, dar le-am alungat. O senzație, un rest de senzație mi-a scăpat. M-am fâstâcit în scaun și mi-au picat ochii pe o scamă minusculă. Pentru că m-am schimbat în grabă, șosetele negre m-au lăsat cu un fir subțire, scurt și negru în unghia mare. M-a enervat toată slujba. Scama și pretenția Bibliei ca femeia să-i fie supusă bărbatului m-au agitat. Eu râd când devin neliniștită. Mă apăr de mică cu zâmbetul.

La finalul slujbei, superbul meu văr mi-a pus mâna pe umăr. N-ai izbucnit în flăcări, e bine! L-am ignorat. L-am chemat la geam să cumpărăm lumânări. I-am aprins o lumânare lui Costel Mosorescu, bunicul nostru. L-am visat. La petrecere m-am holbat la scama din unghie. Ceva de băut? Un cocktail? Nu. Un whiskey. Tata m-a învățat să beau ca un bărbat: puțin și bun. Să revenim la scamă. Să ne imaginăm că scama vorbește.

Te-ai cocoțat tu pe tocuri. Ți-ai pus ciorapi de la Falke. Cureaua aia îți salvează mijlocul deformat de Mara. În oglindă ai stat mai mult ca de obicei. Și ce te-a apucat să te dai cu ulei pe pomeți și nas, caraghioaso?! Mai bine îți cercetai atent picioarele după ce te-ai descălțat de șosete negre. Tu, scamă nenorocită!

Invectivele s-au pierdut în platourile de mâncare. Atunci au trecut prin fața mea. M-am gândit la mama. Cu ce v-au servit? Prima întrebare când reveneam de la o petrecere. Oho! Am cinat regește. Am băut baudelairian. Le-am împuiat capul, curioșilor de mine, cu Baudelaire, hașiș și vin. După miezul nopții, când vinul schimbase percepțiile invitațiilor, o tânără doamnă s-a trântit pe scaun și în dialog cu mine. Acum am aflat ce vârstă ai! Avusesem deja o discuție similară cu o și mai tânără doamnă. Da, sunt mai destrăbălată de fire, am făcut-o pe Mara la 14 ani. Glumesc! Să vă întreb altceva. Cum anume arată o femeie după 35 de ani? Nici un răspuns clar, bâlbăituri fără semnificații. Nu am timp să mă plictisesc oriunde m-aș duce în mulțime. Perfectul simplu și râsul mă pun în lumina reflectoarelor.

Cum vorbesc firesc despre orice, oltenisme, femei, hașiș, credite, coronavirus, rochii, istorie, sex rar apucă gura să se răcească. Noroc! Țelina intensifică gustul vinului. Nu vă supărați, domnul barman, aveți un caiet unde ne notați paharele băute? Ziceai că ai fost pe insulă? Plajă, peisaj, alcool, n-ai dus lipsa sexului?

Am adormit, după petrecere, cu personalitatea amplificată. Simțeam enorm. Gândeam cu invidie la sunetele colorate și la culorile muzicale. De ce n-am îndrăznit? Hașiș, cocaină, hașiș, cocaină! Uite-mă pe străzile din Lisabona cum fug ca un boboc de gâscă într-un magazin oarecare ca să scap. Înapoi în pat am revenit cu gândurile la sex. De ce se plictisesc partenerii unii de alții? Nu o să țin minte. O să zic că țin minte. Ce idee simplă. Uite! Am ochii mari. Repet. Sexul, ca oricare altă activitate executată impecabil, ține de exercițiu. Nadia Comăneci. 10, 10, 10. Să exerseze mai mult. Cine? Bărbatul și femeia. Se mint. Asta e, asta să țin minte! Bărbații și femeile se mint. Nici unul nu spune cu adevărat ce îi place. Dacă ai spune ce îți place, cum să te plictisești de sex? Ce trist! Ce mincinoși! O să adorm.

Am adormit.

Foto: Bogdan Mosorescu