Un nou magazin Profi și piața de pe Gheorghe Lazăr desființată

La blocul unde locuiește Făt Frumos se afla o piață. Se afla, la trecut. La începutul acestei săptămâni au desființat-o. Am trecut pe lângă și mi-au picat ochii pe niște resturi. Nu apucaseră să adune tot. Bucăți de tablă și de fier alcătuiau un morman trist al unei foste prezențe.

Comerciații s-au stabilit în colțuri, un colț de bloc, un colț de supermarket, un colț de pub. O doamnă mânca căpșune și se uita cu ochi iscoditori la muncitorii care încărcau ceea ce fusese până mai ieri o lume.

Piața reprezintă o lume. Vindea acolo o doamnă a cărei mamă a luat-o cu ea la piață de mică. Mama a fost tot negustoare. Nu inventez. Puteți trece pe acolo și să întrebați. Încă mai stă în colț la Profi și vinde flori, negustoare din mamă în fiică.

Presupun că desființarea pieței are legătură cu noul Profi. L-au închis pentru renovare. Se vede din stradă că l-au mărit. Un salon de coafură a dispărut, iar Profi s-a reinventat. Mă bucur, nu mă bucur, nu știu. Îmi fac deseori cumpărăturile la Profi. Îmi fac cumpărăturile la piață. O piața mică, dar aveam acces la țăranii din împrejurilmile Timișoarei. Mă bucura enorm. Bucuria unui nou Profi e întunecată de anularea pieței. Adio liliac alb, adio ouă de curte, adio ceapă fragedă, adio roșii zemoase, dulci și de diferite dimensiuni de la grădină. O să consum legume măsurate și cântărite. Fiind o piață mică de cartier, de ce nu s-a consultat comunitatea? Comunitatea nu are putere de decizie când e vorba despre propria ei existență?

Am văzut că primarul Fritz are stabilite întâlniri cu cetățenii prin cartiere. Dacă ajung la vreo întâlnire, am deja întrebarea.

De ce ați desființat piața de pe Gheorghe Lazăr colț cu Cetății?

De ce nu mai ridică părintele mâna la copilul devenit adult?

De când a venit pe lume Mateiu, simt că mereu am de ales. Aleg să scriu sau aleg să dorm. Ieri seară am ales să vizionez Sailor Moon pe Netflix. Asta seară am ales să fac niște exerciții și să scriu despre. Am descoperit că am ditamai gaura între mușchii abdominali. Cum am făcut marea descoperire? M-am așezat pe spate, m-am pipăit respectuos deasupra buricului și mi-au intrat două degete. Sufăr de displazie. M-am diagnosticat singură cu ajutor de pe Google. De două zile execut niște mișcări speciale. Mă uit în oglindă. Plâng. Mă uit în oglindă. Pielea a reînceput să-și reia strălucirea.

Dacă vă verificați abdomenul și picați în abisul mușchilor rupți, atunci nu vă repeziți să vă reparați cu niște abdomene. Nu. Stop! Abdomenele înrăutățesc situația. Înainte să întăriți mușchii, este necesar să-i uniți. Firește, mă adresez mamelor pentru care esteticul nu s-a pierdut în magnitudinea sentimentului matern.

Uf! M-a copleșit superficialitatea! Eu vreau să fiu frumoasă! Eu vreau să fiu frumoasă! Încep să mă îngrijorez pentru sufletul meu. Uneori mă surprind autosuficientă. Autosuficiența și boemia te pierd. Citesc de câteva zile Nietzsche și-l savurez. Sunt mută de admirație și recunoscătoare pentru că omul a dobândit și și-a dovedit capacitatea de a schimba perspectiva. Apa și mâncarea sunt necesare pentru supraviețuire. La fel și perspectiva. O perspectivă sucită schimbă și salvează vieți.

Nietzsche nu-l întruchipează mai presus de toate pe ateu. Nietzsche nu este ateu. Nietzsche a sucit perspectiva. De ce credința înseamnă iubire și nu lașitate? De ce ești puternic pentru că întorci și celălalt obraz? De ce neputința ar fi demnă și nu slăbiciune?

M-am gândit la raportul dintre părinți și copii. De ce nu mai ridică părintele mâna la copilul devenit adult? Pentru că nu mai are forță să-l răzbească. În absența forței, se ivește rațiunea. Asta indică și Nietzsche. Când omul a încetat să fie crud, atunci s-a arătat rațiunea.

Aș mai scrie despre Nietzsche. În totalitate m-am lăsat pradă încântării. Mi-e somn însă. Noapte bună!

Foto: Bogdan Mosorescu

Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?!

Dacă m-ar duce capul, în situația actuală, cu un bebe de aproape patru luni, m-aș apuca de aforisme. Nu zic că nu mă duce capul, atenție! Zic că mi-e somn, iar cugetările concise m-ar salva de la scrierea unor articole pe care oricum le cam las neisprăvite.

Oboseala mă lovește crunt. Ochii mă ustură, pleoapele pică la fel ca-n vremea copilăriei când încercam să stau trează în noaptea de Revelion. În fiecare seară mă conving să iau laptorul în brațe, să deschis blogul. A doua zi dispoziția mea diferă. Un articol publicat mă face să mă simt utilă, îmi menține un anumit număr de cititori și-mi asigură o oarecare vizibilitate. Că sunt, că nu sunt utilă, ține de psihologie. Cititorii și vizibilitatea țin strădania mea de a realiza ceva. Ceva buget, ceva stimă de sine, ceva.

Am început să citesc Nietzsche, Genealogia moralei. Dimineața merg cu Matei din tei în parc. Caut cea mai retrasă bancă. Scot cartea și o așez lângă mine. Cu Mateiu în brațe observ lumile alternative. Între opt și zece, parcul aparține stăpânilor de câini. Pe aici și pe acolo mai zărești mame cu prunci. După zece, parcul aparține mamelor și pensionarilor. Pe aici și pe acolo mai zărești stăpâni de câini. De la 12 parcul se acoperă de strigătele copiilor. E lumea lor!

În timp ce grupurile din parc își schimbă sensul și intensitatea, Mateiu începe să gângurească. Atunci mă apuc să-i citesc. În loc să vorbesc direct cu el, îi citesc pentru a-mi auzi vocea. Ascultă și râde în timp ce-i deslușesc diferența dintre rău și nociv. Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?! V-ați gândit vreodată la asta? Nietzsche a făcut-o. Nietzsche e glorios și-mi pică nemaipomenit într-o perioadă în care mă curtează disperarea și nebunia. Mâine e miercuri. După miercuri urmează joi. Eu trăiesc de joi pe joi de la Paște. Simt cumva ca se apropie de sfârșit această poveste, dar mi-e frică să mă bucur.

De aceea caut compania oamenilor și alcătuiesc planuri pentru blog și Tricoul Inteligent. Mi-am deschis chiar și manuscrisul, Jurnalul femeii cu defecte. Mi-e somn însă. Mi-e somn poate fi indroducerea. Mi-e somn poate fi încheierea. Astă seară închei. Mi-e somn.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu sunt mama mea, eu sunt tatăl meu

Zilele trecute am terminat de citit Cunoașterea lumii exterioare de Bertrand Russell. Știți când plecați în drumeție pe un traseu dificil unde este necesar să vă îmbărbătați la fiecare pas? Știți?! Și când ajungeți sus sunteți răsplătiți cu un peisaj care vă taie răsuflarea? Da, nimic de genul acesta cu Bertrand Russell. M-am încurajat la fiecare pagină. Fiecare pagină citită era ca un concurs câștigat. La final am păstrat bine fixat în memorie verbul a infera.

Ultimile pagini, cu mintea pâcloasă, mi-e somn, mi-e somn, m-am întrebat de ce nu se așază la o masă individul. Care individ? Eu, tu, el, noi, oricine. Eu sunt mama mea. Eu sunt tatăl meu. Împlinesc imediat 38 de ani. E vârsta părinților mei când îi priveam ca pe niște zei. Cu ei începea și se sfârșea lumea. Să se așeze la masă individul și să se îndoiască. Să se îndoiască de tot ce știe și ce pare că știe.

De ce cred asta? De ce cred ailaltă? Cum am ajuns să cred asta? Dar ailaltă? Până la urmă mi-am reconfirmat că niciodată nu citești în zadar. Citești cu mințile aiurea, dar unele cuvinde reușesc să pătrundă. Au pătruns incredibil câteva idei. De exemplu. Despre liberul arbitru. Sunt acțiunile noastre impuse de forțe exterioare? Pot fi predictibile acțiunile umane dacă se cunosc suficiente antecedente?

Mi-a venit greu să citesc. Îmi vine greu să scriu. Mi-e somn. Mi-e somn. Vă las. Dar sunt curioasă de părerile cititorilor. Și mai ales sunt curioasă dacă v-ați îndoit vreodată de convingerile luate de-a gata din familie. Nu ezitați. Scrieți. M-am apucat de Nietzsche. O să vedeți ce cugetări urmează.

Foto: Bogdan Mosorescu

Premieră la Național. Lăsați viața să izbucnească cu bucuria lui Zorba

Am fost la teatru. Un început simplu și banal. Când scriam despre un spectacol, căutam să am o introducere care să trezească interesul. După un an de pandemie, las deoparte orice tertipuri literare. Anunț și sper să mă urmați. Am fost la spectacolul Zorba Grecul în regia Mihaelei Lichiardopol. Faceți o pauză. Observați. Am vârât aici un nume. Pe mulți nu vă interesează aceste nume, regizori, dramaturgi, decoruri, costume etc. Într-adevăr nu vă ajută în viață cu mare lucru, dar dacă ați pătruns în acestă lume, lăsați-o să vă împresoare.

Vineri seară am pășit cu emoții în sala de spectacol. Ceva similar am mai trăit când am avut întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului. Ochii au cautat să recunoască. Ochii au căutat ceea ce știau, de la materialul specific de pe scaune, neplăcut la atingere, la arcade și lumini.

Urechile au stat ciulite. Mi-au lipsit vocile Naționalului. Oh, Matei Chioariu! Oh, Alina Ilea! Oh, Victor Manovici! Oh, Cătălin Ursu! Oh, Ion Rizea! Oh, toți ceilalți din distribuție! Oh, Zorba, mare personaj al literaturii! S-a nimerit de minune personajul cu trăirile umanității, cu destinele particulare ale indivizilor. Zorba a lăsat în urmă o viață neînțeleasă, să spinteci oameni care nu ți-au făcut nimic, și ia viața așa cum vine, cu bucurii și cu necazuri. Noi, cetățenii acestor vremuri, am lăsat în urmă o viață presupus înțeleasă, să termini școala, să te angajezi, să faci rate la bancă, să te căsătorești, să te reproduci, să pui pe facebook, și încercăm să luăm viața cu bucurii și cu necazuri, cu vaccin și fără vaccin.

Toți ne întrebăm de ce. Nu v-ați întrebat niciodată de ce toate aceste zvârcoliri ale omului când de fapt bucuria e universală? Bucuria de a savura o cafea sau o mâncare, bucuria de a te bucura de un trup cald, bucuria de a acționa după instinct. Spectacolul îi ia de nas pe cei prezenți în sală cu aspecte ale stilului de viață: un stil de viață intelectual și un stil de viață instinctual. Umorul, muzica, vocile actorilor și replicile te captivează. Rămâi gură cască. Râzi la replicile dintre Zorba și Basil, firescul cu care denunță absurdităile vieții. Ți se înfierbântă sângele când te uiți la văduvă și adulmeci pasiunea. Te șochezi de brutalitatea omului. Te ridici la final și aplauzi.

Zorba e de citit și de recitit. Zorba e de văzut și de revăzut. Naționalul oferă un prilej. Mergeți și lăsați viața să izbucnească. E în noi toți această forță.

Foto: Bogdan Mosorescu

Creierul de reptilă mă buimăcește. Astrograma programează. Atenție!

De la Paște, trăiesc de joi pe joi. Săptămâna întreagă se reduce la ziua de joi. Diagnosticat cu anemie severă, Mateiu ne-a reorganizat zilele, ne-a reinterpretat așteptările. Joia înseamnă hemoglobina sus, bilirubina jos. Asta îi și cânt în continuarea cântecelului Țăranul e pe câmp. Fredonați!

Pentru 21 iunie, ziua mea, rezervasem o cameră la Atra Doftana. Urmăresc acest loc superb de doi ani. Am anulat-o din cauza unei limite inferiore a hemoglobinei lui Mateiu. Vă povestesc despre aspectul acesta din viața mea pentru că port pe umeri responsabilitatea unui blog personal. Pe plan personal sunt o mamă disperată, sunt Akbara înnebunită când și-a descoperit culcușul gol. Oamenii îi furaseră puii.

Un motiv secundar pentru care voiam să evadez la munte ține de atitudinea oamenilor. De când ne aflăm în această situație, mă zvârcolesc în niște emoții infernale. Mă agit din cauza judecăților unor persoane. Mateiu s-a pricopsit cu anemia de la lipsa credinței mele. Eu la rândul meu merit pentru că am gura mare. O gură mare se pedepsește de Dumnezeu și de societate. Rațional îmi păstrez luciditatea. Hemoglobina lui nu oscilează pentru că am fost infidelă, pentru că am răspuns obraznic părinților, pentru că am folosit cuvinte ofensatoare când persoane din familie au ajuns cu Mara mea la urgențe și nu m-au contactat. Creierul de reptilă mă buimăcește.

Mă caracterizează curiozitatea. Îmi place să cunosc, să testez, să observ. Năravul ăsta m-a dus într-o zi la un astrolog. Astrograma o puteți reține ca pe un program. Mi s-a descărcat un program în cap. Acest program nu cuprindea doi copii, ci unul. Și aici intervine creierul de reptilă. Seara când adorm înainte să-mi dau seama, sunt catatonică. Într-o poziție rigidă a corpului, mintea îmi reamintește de un copil. Astrograma asta nenorocită și tragedia din familie care cuprinde o fetiță decedată la două luni mă lasă fără respirație. Mă consolez cu rațiunea. Făt Frumos mă face să râd. Mă alinam cu zilele la munte. Departe de credințe, pesimism și convingeri personale în selecția naturală, le-aș fi fost mamă veselă copiilor mei. Mara nu m-ar mai fi verificat. Mama, ești obosită sau supărată? Mateiu ar fi privit doi ochi căprui calzi în locul unor ochi roșii de plâns.

Gândiți-vă de două ori când alegeți să testați ca mine astrologi. Au trecut șapte ani de atunci, dar programul rezistă educației mele. De aceea vă rog să vă simțiți liberi să-mi scrieți despre cât de neghiobă sunt. Certați-mă! Am nevoie să-mi țin mintea ocupată. Diseară merg la teatru. Am chef de? Nici un chef, dar îmi prinde bine detașarea. Naționalul are premieră, Zorba Grecul.

Eu, într-un aspect al vieții mele, sunt o reptilă. Mi-e frică. Mor de frică. Disper. Munca, pentru că nu mă pot retrage de pe blog și de rețelele de socializare, mă ajută și mă scârbește în aceeași măsură. Aș vrea să dispar, dar prezența, faptul că scriu în acest moment mă ajută să-mi păstrez rațiunea, demnitatea, un cont ușor peste zero și sănătatea psihică.

Nu mă compătimiți sau compătimiți-mă. Nu mă ajută, dar o accept. Mă ajută cu optimismul sora mea, doctorița de familie, Luca Rodica, și mama tatălui Marei. Făt Frumos s-a întrecut pe el în a fi stâncă pentru mine ca mamă. Vă las. Fug la teatru. Ne vedem la teatru!

Foto: Bogdan Mosorescu

Un bărbat însurat si cu copii încearcă să fie prieten cu o femeie singură. De ce?!

Am încheiat ieri o discuție în care mi s-a reamintit: Vezi să nu ajungă pe blog! Am zâmbit și i-am mulțumit. Într-adevăr, cam tot ce mi se întâmplă în viață ajunge pe blog. Plasticizez. Mistific. Dar. Mărturisesc. Redau. Defulez. Prietenii au încetat să ia la modul personal ceea ce scriu. Am repetat și am tot repetat. Nu e treaba nimănui ce scriu și cum scriu. Nu mă trageți la răspundere.

De exemplu cum aș putea să nu scriu despre unii bărbați din generația mea care m-ar umple de furie dacă aș fi mai puțin educată?! Ca o persoană cultă, mă rușinez. Mă umplu de o jenă teribilă când bărbații căsătoriți și cu copii încearcă să fie prieteni cu femeile singure. Acum. Femeile care acceptă sunt naive sau preferă să facă pe proastele? Făt Frumos zice că preferă să facă pe proastele. Uneori mai verific cu el comportamentul bărbaților. Nu m-a umplut nici până în prezent de sinceritate și transparență, dar îmi permite să trag un ochi în gândirea bărbatului.

Un bărbat însurat și copii care evident nu și-a dorit să ajungă subiect pe blogul meu, încearcă să fie prieten cu o femeie singură. Scrie mesaje. Sună. Arată disponibilitate. Iese la cafea. Dăruiește. Arată generozitate. Discută. Arată capacitatea de a comunica. Știți ce altceva mai arată? O familie perfectă pe facebook. Nici măcar mesajele nu lipsesc. O familie superbă! O familie fericită! Etc!

Ce observ eu din margine? Observ lipsă de respect în orice aspect al problemei. Aceasta este o problemă cu mai multe necunoscute. Prietena mea nu-i cunoaște familia. El nu-i cunoaște prietena din spatele tastaturii. Soția nu cunoaște sau nu recunoaște că are un bărbat plictisit lângă ea. El nu-și respectă soția, dar e bună de nevastă. El nu-mi respectă prietena, dar ar fi bună de tăvăleală. Amândouă sunt bune de ceva, la ceva, omul ar putea fi preocupat de gramatică și să facă cercetare. De este prepoziție. La este prepoziție.

Nu mă întreb de ce această joacă între doi adulți. Să joci cartea prieteniei cu intenția unei tăvăleli este lipsă de imaginație la 40 de ani. La 16 ani ar fi o găselniță, dar la 40 e chinuitor de anost.

Acum vă las să vă întrebați cine este acest bărbat. Punct.

Foto: Bogdan Mosorescu

Dunia poartă Valentino ediție limitată

Într-o conversație de conveniență mi s-a spus că sunt un personaj interesant al orașului. Ce înseamnă exact asta? Înseamnă că cine dorește să pară că are și preocupări intelectuale se apropie de mine.

După ce am râs câteva minute, m-am pus să analizez. Adică am ajuns un fel de maimuță. Lumea dorește o poză cu mine, cu maimuța, dar nu dorește neapărat maimuța. Asta înseamnă că nu sunt chiar atât de interesantă pe cât mă cred. Mă cred interesantă. Mă cred foarte interesantă. Nu râdeți. Sau râdeți, ce-mi pasă mie?!

Probabil lumile adunate din cărți îmi fac vorba demnă de atenție. Asta dacă mă iau după mesajele primite. Tare le zici bine! Sau poate pantofii obscen de scumpi pe care-i scot la teatru uneori trezesc atenția. Dunia poartă Valentino ediție limitată. Port, adevărat! Nu am nici un merit. Nu mă citiți într-un număr copleșitor pentru a mă contacta agențiile mari. Contractele mele îmi asigură încălțări ale companiilor fast fashion. Atunci de unde Valentino? Din vechea viață care uneori se actualizează. Nici aici nu am neapărat un merit. Dar nu o să vorbesc despre asta. Mă bucur de noroc.

De ce altceva să mai fiu considerată interesantă? De la Tricoul Inteligent? Nu m-aș avânta. Mărturisesc și s-ar putea să greșesc. Nu agreez deloc această bucată din viața mea. Presupun că oamenii simt sau mă simt. Nu-mi place să fac haine, să mă numească cineva designer. Mă încântă promovarea literaturii, mă entuziasmează evenimentele create pentru a celebra oameni cu calități extraordinare, mă bucură că pot trimite o carte la fiecare produs achiziționat de la Tricoul Inteligent.

Dacă m-ar întreba cineva ce-mi place și l-ar interesa să mă asculte și atât, iată ce aș răspunde: Tot ce vreau este să citesc, să scriu, să călătoresc și să fiu prietenă cu copiii mei. Da, exact! N-am ambiții de a mă îmbogăți, de a urmări luxul. Luxul nu-mi displace, dar nici nu m-a convins de superioritatea lui. Apa și săpunul, așternutul alb, igiena bucală și rochia simplă depășesc în fast viață excesivă a luxului.

Acum o să mă opresc. Am de făcut o alegere. Să dorm? Să citesc? Să mă destrăbălez? Nu le pot alege pe toate. M-am chestionat de la început. Să dorm? Să scriu? Să mă destrăbălez? Am ales scrisul. Vedem ce aleg mai departe. Cititoarele mele ce ar alege?

Foto: Bogdan Mosorescu

Care e soarta elevilor actuali pe care vremurile nu reușesc să-i motiveze

Ce cărți mai citiți în aceste zile? Eu mă chinui cu Bertrand Russell, Cunoașterea lumii exterioare. Îmi place Bertrand Russell, dar această carte mă supune la suferințe intelectuale. Am ales-o, dincolo de numele autorului, pentru titlu. M-am așteptat la altceva. Dacă m-ați între la ce, n-aș ști sigur să vă răspund. Mi-am amintit de o prietenă care s-a luminat la chip când a descoperit la Gaudeamus Dreptul de a visa de Bachelard. I-am spulberat așteptările. Vezi că e teorie, nu te aștepta la nimic romantic!

Cu teoria mă confrunt și eu, cu aspectele lucrurilor, cu relațiile simetrice și tranzitive, doar că pe mine nu m-a avertizat nimeni. Mă întreb dacă blogger și influencer se află într-o relație simetrică. Bloggerul este și influencer și influencerul este și blogger și la ce mă ajută pe mine să știu asta?

Nu o să abandonez cartea. Am mărturisit că sunt o persoană lipsită de ambiții. M-am înșelat. Ambiția m-a împins să citesc multe cărți. Probabil am urmărit cu ele o parvenire intelectuală. Dacă nu sunt intelectuală, măcar să par. Vedeți, aspectele!

Un aspect din viața mea îl reprezintă elevul select care imediat o să susțină bacalaureatul. Par profesoară. M-am tot gândit zilele acestea la el. Un băiat inteligent pe care vremurile nu reușesc să-l motiveze. De ce să memoreze modurile și timpurile? De ce să-și fixeze în memorie genurile literare? De ce teorie la literatură? De ce sunt importante numele personajelor? Gheorghidiu, Gheorghiță, fabulă, basm, tot aia, nu-i tot aia?

Așa am ajuns la concluzia că felul de a fi al unor elevi și studenți, mă includ aici, le poate rata sau schimba viitorul din cauza unor evaluări inexacte. Ce se întâmplă dacă nu iei bacalaureatul sau orice examen important pentru că nu-ți poți aduna mințile, dar ești inteligent? Bertrand Russell ar numi această relație o relație tranzitivă. Elevii inteligenți care stau în relație cu elevii silitori, iar aceștia cu premianții, atunci și inteligenții stau în relație cu premianții.

Din nou, nu mă ajută la nimic teoria asta. Oare l-a ajutat pe Russell?
Să-l lăsăm pe Russell. Ce părere aveți despre această categorie de elevi și cum să-i motivăm?

Foto? Bogdan Mosorescu

Cum gestionați superstițiile?

La zece seara am de ales între a scrie sau a mă pune să dorm. De obicei aleg să dorm. Oricum dorm pe mine. Nu știu dacă nu cumva ațipesc și acum când scriu. Repet! Nu mă vait. Relatez. Momentan așa sunt zilele mele. N-am o zi bună și zece rele, maneaua adolescenței mele, am un copil mic care necesită atenție. Mă bucur să i-o acord.

Îmi lipsește însă activitatea de a scrie. Probabil o să realizez curând că scriu de atâția ani într-un mod terapeutic, iar talent ciuciu. Nu recunosc. Nu-mi recunosc.
Aleg des să dorm. N-am luat pauză de la o carieră academică. Sunt o persoană fără ambiții. Sunt o persoană visătoare. Dacă aș putea doar să citesc, să scriu și să călătoresc, atunci asta aș face. Cum banii nu pică din cer, uneori mai mișc paiele din loc și tai facturi.

M-am urnit cu acest articol pentru a vă chestiona despre superstiții. Cu icterul prelungit la Mateiu, am descoperit fără stupoare că necredința mea și faptul că spăl duminica sau de sărbători ar putea fi cauze ale bolii. Reacția n-a fost elegantă. Ce de căcat ar fi dacă dumnezeul tău ar lovi un copil ca să mă învețe pe mine o lecție! Aceasta a fost o reacție. Îmi cer scuze credincioșilor. Nu mă interesează credința nimănui. Fiecare să creadă în ce-l ajută să-și suporte viața. Eu mi-o suport bazându-mă în primul rând pe mine, apoi pe familie și pe prieteni. Mi-ar plăcea să nu mă mai agaseze nimeni cu credința.

În spital mi-am luat cu mine trei cărți, printre care Nietzsche și Dawkins. Pe Dawkins l-am ales pentru sprijin. Când îmi vin lovituri de la credincioși, am nevoie la rândul meu de sprijin. Creierul de reptilă imediat reacționeză și mi-e frică. Dacă într-adevăr mă pedepsește cineva? Vedeți unde duc aceste insistențe? Duc la imaginea unui tată violent și punitiv. Violența și pedeapsa mă umplu de scârbă și de revoltă.

Credințele, de orice fel, ne ajută. Eu am ales să cred în știință, în oamenii deștepți și cu bun simț, în binele comun, în familie și în prieteni. Pentru mine este suficient. Suficiența e un răspuns rațional. Superstițiile țin de irațional. De aceea eram curioasă cum gestionați superstițiile. Cum?

Loc de dat cu părerea…


Foto: Bogdan Mosorescu