M-am așezat să scriu, dar sunt complet incapabilă să-mi iau gândul de la femeia care s-a aruncat azi de pe bloc cu doi copiii în brațe. Am parcurs câteva articole din presă și m-am iritat. O moarte violentă și sângeroasă, o moarte care mă face să mă chircesc și să suport o apnee neașteptată. Ce a fost în mintea ei? Să iei un copil în brațe. Să iei al doilea copil în brațe. Să sari. Gata! Mi s-a oprit respirația.

Să-l iau pe Mateiu în brațe. Să o iau pe Mara în brațe. Să sar.
Presa ar nota că am fost o femeie inteligentă. Am terminat Literele. Pe facebook am pozat într-o femeie fericită. Am avut doi copii cu doi bărbați. Stop! Ăsta nu e jurnalism. Asta e o discuție la un birt.

Presa să relateze. Să lase creativitatea deoparte care oricum nu e creativitate. E o ceașcă de cafea cu 5 lingurițe de zahăr. Grețos! Cu greața asta am răsfoit câteva articole și m-am întrebat dacă depresia te poate împinge spre un asemenea act. Mi-e greu să accept ca explicație depresia în acest caz. Un depresiv mai curmă alte vieți?

Îmi tot imaginez femeia cu copiii în brațe. Ce anume le-a spus? I-a sărutat? Într-adevăr n-au plecat dintr-o lume extraordinară. Dar unde s-au dus? Și de ce într-un mod atât de brutal?

Mă doare stomacul. Mă doare capul. Plâng. Eu plâng. Societatea timișoreană  plânge.

E liniște în casă. Mara este la tatăl ei. Mateiu doarme. Mi-am deschis laptopul. Mi-am făcut un ceai. Am pus un suport de lemn sub cană. Imediat împlinesc 39 de ani. La 39 de ani arăți cine ești și cum ești. Până acum am tot povestit. Povestesc din 2006 despre mine pe blog. În prezent arăt cine sunt.

Mă pozez dimineața nemachiată. Postez pe Facebook și Instagram. Atrag atenția asupra ridurilor, porilor, părului alb, pielii mature. Filtrele de pe aplicații m-au provocat să privesc îndelung unele chipuri cunoscute. S-a operat. S-a injectat. Nu s-a operat. Nu s-a injectat. E filtru.

Chipurile de pe aplicații și chipurile de pe stradă mi-au amintit de un episod din facultate. Într-o noapte am atras un superb băiat. Acest băiat m-a condus acasă și mi-a dat întâlnire a doua zi. A doua zi, în timp ce pășeam alături de el, mi-am simțit obrazul cum arde. M-am oprit și l-am rugat să mă privească. Cred că am reușit să-l fac și pe el să roșească. Și-a cerut scuze. A menționat consumul de alcool și întâmplări trecute cu domnișoare cărora le dispărea frumusețea din timpul nopții cu apă și săpun. Am râs amândoi. Întotdeauna am avut simțul umorului și întotdeauna am apreciat simțul umorului la bărbați. Oamenii serioși mă plictisesc, îmi amintesc de tata și de tragediile vieții. Prefer să râd de mine, de ceilalți, cu ceilalți, și de viață.

De ce își modifică femeia chipul de Facebook? Pe cine păcălește? Dacă obține o întâlnire, atunci amână respingerea. Pentru că va fi respinsă la o întâlnire față în față. E un sentiment oribil să fii respins. E ca un tratament paliativ. Cauza rămâne. Cauzele sunt o stimă de sine scăzută și o lipsă de respect pentru propria persoană. De aceea Facebook-ul și Instagram-ul, cu pozele perfecte, mi se par triste. La dracu cu înșelăciunea! E multă tristețe și suferință. Oamenii sunt înfometați de iubire, de apreciere, de respect.

Pentru iubire, oamenii comit greșeli gigantice. Am o sugestie. Pentru flămândele de iubire, încercați prima dată să vă iubiți și să vă respectați. Nu să spuneți. Nu să urlați. Nu să bravați dacă aveți ascultători. Iubiți-vă! Respectați-vă! Pentru a vă iubi, stați câteva minute cu voi și respirați. Atingeți-vă. Pentru a vă respecta, citiți o carte. O carte e ca un duș după o zi petrecută în pădure. Schimbă perspectiva.

Iubiți-vă! Respectați-vă!

Am citit ieri seară, pe pagina de Facebook a lui Robert Șerban, că Festivalul de Literatură de la Timișoara nu este eligibil și nu va mai primi finanțare de la Primărie.
Cei care citiți, cei interesați de literatură, firește, presupun că vă mirați. În 2023, Timișoara va fi capitală culturală. Cum e posibil? Presupun că ăsta e gândul care vine ca uns peste iubitorii de literatură.

Vă mărturisesc că pe mine nimic nu mă mai miră din ce se întâmplă în această țară. Mă înfurie. Mă neliniștește. Mă șochează. Nimic nu mă miră. Și când simt că nu mai pot, mă potolesc cu faptul că aș fi putut să mă nasc în țări unde mamele își cresc copiii cu armele în mână. Nu e bine în România, e satisfăcător. În condiții de viață satisfăcătoare, într-o lume cu o atmosferă îmbibată de florile răului, România anului 2022 amintește de o țară civilizată la început de secol XIX. La 1801, oamenii neștiutori erau majoritari. În 2022, În România, oamenii neștiutori continuă să fie majoritari.

Țara asta, țara mea e cotropită de incompetenți cu purtări sălbatice. Cetățenii decenți și demni trăiesc ca într-un film științifico-fantastic. Undeva separat, la margine de pădure, într-un balon de săpun, într-o casă acoperită de iederă, își duc zilele oamenii muncitori, politicoși și demni. Uneori mai îndrăznește unul să-l apostrofeze pe un primitiv. I se smulge capul. Uneori se adună în grup și alcătuiesc un plan pentru înlăturarea incompetenților. Li se rup picioarele deoarece nu e forță suficientă, așa cum ne-a învățat istoria, pentru a impune o nouă forță. Oamenii decenți dezvoltă un comportament de subteran, iar dacă aleg în continuare România se orbesc și se surzesc. Construiesc o Românie imaginară și pică în nostalgii ale unui trecut glorios. România n-a atins niciodată gloria comportamental, iar după mamele și copiii actuali din parc, nici în viitor nu o să atingă gloria.

Mi-am propus să las deoparte frustrările legate de România. Să notez despre frumusețile ei. Să laud comportamentul cetățenilor muncitori și demni. Probabil am zile mai proaste și m-am trezit într-un desen al unui copil de 6 ani netalentat. Totul e gri, urât și trist. Urlu, dar desenul copilului netalentat mi-a retezat gura și nu pot să urlu.

Cum putem să ajutăm țara asta pentru a crește numărul cetățenilor educați?

Foto: Bogdan Mosorescu

Mi-am găsit inspirația azi într-o oală de fasole. Din când în când poftesc fasole uscată căreia îi adaug mult mărar la final. Așa o prepara bunica mea și încerc să recuperez timpul pierdut. Nu mi-a ieșit până în prezent. Mărarului îi lipsește intensitatea unei madlene.
Înainte să pun punct mi-a trecut prin cap că nimeni nu mai mănâncă madlene. Dacă nu ești student la Litere sau pasionat de literatură, cu siguranță savurezi brioșe sau cupcake.

Până seara mi-a trecut inspirația. De ce să notez despre paștele unui ateu? De ce ar interesa pe cineva că pentru mine paștele înseamnă mâncare. Stau uneori și citesc poezia lui Rimbaud, iar ochii mă ustură. În același mod citesc despre fripturi și salate. Ignor oboseala și roșeața ochilor. Insist să citesc, să descopăr noi senzații sau noi combinații de condimente.

Cum nimeni nu și-a dat viața pentru mine, cum păcatul nu-și are rost în viața mea, cum icoanele le-am înlocuit cu o fotografie cu Freud, cum citesc de ani de zile psihanaliză ca să mă tratez singură de pretențiile familiei și ipocriziile societății, paștele e un prilej de o masă îmbelșugată cu mâncare preparată de mâinile mele. Îmi place mâncarea mea.

Ziua de paște a adus ceva nou și colosal. Nu e nevoie să fac nimic. Să stau nemâncată. Să iau paște. Să mă închin. Să țin lumânarea aprinsă. Să ciocnesc într-un anumit fel. De paște e ziua mea liberă dintr-un a fi impus de gândiri arhaice și cărți neîncadrate în literatura fantastică. De paște observ agitația și tensiunea celorlalți, dar nu mă ating de nici un fel.

E un sentiment cald și plăcut. E cald și plăcut să-ți aranjezi viața după propriile greșeli și experiențe. E cald să fii. E plăcut să fii.

Și sunt. Voi sunteți în ziua de Paște?

Foto: Bogdan Mosorescu

Astă seară o strofă dintr-o poezie de Rimbaud.

De am poftă, eu, flămândul,
Pietre vreau, și vreau pământul.
Și prânzesc întruna cer
Și roci, și cărbuni, și fier.

Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern, Deliruri, p. 172

Nu mai este mult. O să ajung femeie de 40 de ani. Poate în timpul rămas să se scurgă o să mă prind cum se trăiește viața în pielea unui adult. Poate pielea o să-mi convingă și creierul să facă saltul. Am rămas prea mult copil. Sunt un copil fericit și un adult derutat.

Credeam, când aveam 20 de ani, că până la 40 o să-mi dau seama ce anume contează în viață. Ridic din umeri. Nu știu. Orice răspuns aș alege simt și știu că nu e satisfăcător. Familia. Banii. Cariera. Starea de bine. Da. Nu. Da. Nu. Un amestec ar fi excelent.

Să ai familie, bani, carieră și stare de bine. Pentru 99.9 dintre noi lipsește o piesă. Pentru o singură piesă luptăm la nesfârșit.  Poate nu luptăm, ne jucăm. Ne place joaca. Oamenilor le place să se joace. Mă trece un fior numai când mă gândesc. Zâmbesc deja cu colțul gurii.

Viața mi-a arătat că aproape tuturor ne lipsește o piesă și compensăm. De acolo începe bravada. Dacă n-am familie, încep să exagerez cu avantajele celibatului. Dacă n-am bani, disprețuiesc paradisurile artificiale. Dacă n-am carieră, mă concentrez pe copii. Dacă n-am copii, salvez câinii de pe toate continentele. Dacă n-am stare de bine, descopăr puterea bolii. Dacă n-am talent la scris, scriu pe blog. Acesta nu e un cârlig. Nu încerc să vă prind. N-am nevoie de încurajări. Nu mai am nevoie. În toți anii care s-au scurs, am reușit singură să mă împing înainte. Încă un articol, și încă unul, și încă unul până la acesta în care nu mai are importanță talentul meu. Blogul a devenit locul meu de muncă. Fără blog sunt nimic. Rămân o mamă care crește doi copii. Cresc copiii, rămân mamă. Pleacă copiii, rămân fără nimic. Pentru asta, blogul trebuie să supraviețuiască, să mă reprezinte, să fie.

Poftesc de ceva vreme la poezie. V-ar plăcea să vă las pe blog poezii care îmi atrag atenția?

Foto: Zenobia Lazarovici

Am trecut pe lângă o fostă colegă în parc. Născută ca mine în 1983, m-au surprins umerii ei copleșiți de toate greutățile lumii. Prin comparație, presupun că eu plutesc pe pământul ăsta. Importantă și serioasă, această colegă mi-a grăbit pașii și mi-a provocat un episod introspectiv. Ce naiba au umerii mei de nu s-au cocoșat de importanța și seriozitatea adultului?

Citesc literatură de specialitate de când am născut-o pe Mara. Nu știu de ce nu citesc toți părinții că o școală a părinților nu avem. M-am apucat și de o carte despre adolescenți, dar nu pot să nu mă întreb: De ce e necesar ca adulții să învețe despre adolescenți? Chiar am uitat cum a fost? Chiar ați uitat? Draga mea colegă, chiar ai uitat?

Aș putea să povestesc nopți și zile despre adolescența mea: ce s-a întâmplat de ora de mate, de ce m-am certat cu, de ce am plâns, de ce m-am simțit umilită, cum m-am distrat într-o zi sau alta, la o petrecere sau alta. Firește, și memoria mea a selectat, dar nu am uitat perioada aceea. Perioada aceea este ieri pentru mine. Dacă nu ieri, atunci săptămâna trecută.

Asta mă face să cred că aș putea, pe la 60 de ani, să-mi dau întâlnire cu bărbați de 30 de ani. Pentru că nu e vorba despre nepotrivire, când mintea sfidează trupul. Mintea mea sigur îmi sfidează trupul. Genunchiul îmi trosnește de la căzătură, dar ieri am sărit ca o gazelă peste o baltă. Au!

Să rămână întrebarea: De ce au nevoie adulții să învețe despre comportamentul adolescenților?

Foto: Bogdan Mosorescu

Am ajuns la Universitate. O nevoie mi-a purtat pașii, pentru a câta oară?, pe coridoarele facultății. La intrare, soră mea m-a îndemnat să-l las pe Mateiu cu incredibilul unchi, dar am refuzat. Prefer să-l iau. Unii studenți or să realizeze unde duce sexul neprotejat. Zâmbete. Încercați să zâmbiți. Am glumit, dar nu știrbește cu nimic afirmația.

La etajul doi am privit coridorul. Uite-mă la examenul de la dialectologie! Uite-mă înainte să intru la Metea! Uite-mă când ies de la fonetica franceză! Uite-mă repetând la comparată! Uite-mă! M-am apropiat de 201 și s-au ivit doi autori, Kafka și Orwell. Ca studentă, m-am trezit în multe dimineți gânganie și în câteva dimineți am simțit o cușcă de șobolani aproape de chipul meu. M-am îndepărtat de sala de seminar. Am coborât la parter. Față în față cu ușa amfiteatrului A1, m-am încălzit. Am suferit în școală. Și am trecut la niveluri calitativ superioare.

În A1 am călătorit pe mare cu Ulise. În A1 am călătorit în Africa cu Charlie Marlow. Nu mai țin minte mare lucru din cartea asta. Ce rău îmi pare de mine și nu pot să nu-mi adresez din nou întrebarea: De ce uit ce uit? Din Inima întunericului am păstrat mai mult o senzație și puțin spre nimic din firul narativ. În A1 m-am lăsat ușor convinsă de măreția lui Cehov. Și în A1 mi-a trecut prima dată prin cap că aș putea fi extraordinară doar participând la câteva cursuri.

Părăseam uneori amfiteatrul într-o stare de beție. M-am îmbătat cu povești de la Adriana Babeți, Ilie Gyurcsik, Cornel Ungureanu și Gabriela Glăvan. Pluteam pe alee prin complex și nici o mârlănie nu mă putea atinge. Poate așa se simt femeile de azi care citesc cărți în care li se spune că merită mai mult. Mi-a recomandat cineva cartea. Nu știu cine.

Cu ani în urmă, nu am considerat că merit mai mult, ci am descoperit că merit. Dunia a meritat să aibă acces la educație, să pătrundă în lumi neînchipuit de frumoase și fascinante. Mi-ar plăcea să merg la școală în prezent. Acum nu-mi mai este frică de profesori, de secretare, de restanțe, de faptul că mi-aș face de rușine părinții dacă aș transpira cearșafuri cu iubitul.

Azi aș învăța. Azi aș transpira cearșafuri. Azi m-aș bucura de ambele fără să mi se pună cârcei pentru care consum magneziu ca nebuna. Azi s-a stins lumina. Copiii dorm. Mie mi-e somn.

Am început să mă gândesc la viața mea din urmă. Cu viață socială inexistentă, copil mare, copil mic, accident la schi, mă pun seara în pat la ora opt. Nu dorm. Somnul ar fi incredibil. Adorm Mateiu. Mă ridic din pat să mai spăl niște căni. Să fac un duș. Să mă demachiez. Să o învelesc pe Mara. S-o sărut pe Mara.

Mă așez la loc în pat. Deschid sau nu deschid blogul. Citesc sau nu citesc. Mă uit sau nu la filme. Mă gândesc. După 38 de ani, susțin că e bine să fii femeie. De asemenea, e bine să fii bărbat. Bărbații din jurul meu m-au asigurat de asta. Nu știu, sunt curioasă și mă întreb, cum e să fii transgender?

În prezent nu-mi pot forma o părere, iar mie îmi place să am păreri, să verbalizez, să argumentez. O părere, cineva?!

Foto: Bogdan Mosorescu

Crescută în malul Dunării, cu mersul la plajă fiind cam singura distracție ani la rândul, s-a întâmplat să citesc mult din plictiseală. Exact! Până să mă îndrăgostesc iremediabil de literatură, am citit pentru că altceva nu aveam ce face sau nu aveam voie să fac.

Multe cărți am cărat cu mine la Dunăre, dar cu două din ele păstrez amintiri vii. Prima este Așa grăit-a Zarathustra. A doua este Ulise a lui Joyce.

Sunt zile în malul Dunării când vântul și soarele se acompaniază. Țin neapărat să-i perpelească pe oameni, să le atragă atenția asupra pielii. În zilele astea pielea funcționează ca un creier exterior. Se excită. Se inhibă. Dopamină. Serotonină.

Într-o astfel de zi, cu ani în urmă, m-am așezat pe prosop. Mi-am scos cartea. M-am pus pe burtă. M-am apucat de citit. De la vânt mi s-a zbârlit părul. Nu exista, pe vremea acea, Storiana în viața mea cu epilarea definitivă. Nici picioarele nu le aveam atât de fine, dar carnea stătea bățoasă. Nu vă povestesc cum tremură în prezent când merg la recuperare în urma accidentului la schi. M-am lipit de prosop de la vânt. Cu palma lipită de frunte să-mi țin părul, am realizat că citeam și nu pricepeam nimic. Nietzsche presupunea să parcurg un dicționar. Am aruncat o privire, dar deja mă încălzisem. E un strop de transpirație, mic și nesuferit, care se rostogolește de la subraț spre sân. Știți despre ce vorbesc.

Gâdilarea m-a ridicat de pe prosop. M-am aruncat în apă. Și așa am ținut-o până seara. Și așa am ținut-o zi după zi, vară după vară. Puteam să stau să citesc. Puteam să înot. Puteam să privesc cerul. Zilele nu-mi erau ciuruite de programări. Îmi doream o viață socială intensă, dar vremurile și părinții m-au ținut tolănită la Dunăre.

Într-o altă zi asemănătoare, prosop, carte, burtă, citit, vânt, păr zbârlit, strop de transpirație, înot, am citit Ulise. M-am plimbat prin Dublin fiind în malul Dunării, iar memoria mea le-a condensat. Nu mai pot să separ Ulise de Dunăre, de pletele mele în vânt, de o dispoziție veselă a unui timp fericit.

Nu mi-e dor de acele zile. Privesc în urmă cu zâmbetul pe buze și mă întreb dacă nu cumva și prezentul, la fel ca trecutul povestit, nu e cumva dezirabil. Cert e că nu pare. E război la poartă. Orice aș povesti, tot la război ajung.

Foto: Bogdan Mosorescu