Stau cu laptopul în brațe ca o băbuță: în fotoliu, cu picioarele acoperite cu o pătură pufoasă. Pisicile, Motan și Luna, dorm pe canapea. Eu mă holbez la ecranul alb. Au trecut minute. N-am scris nimic.

Mintea mi-e atât de tulburată! Merge întruna. Nici măcar noaptea nu se odihnește. Furia și neputința s-au scurs în vise. Dimineața mă trezesc obosită. La ochi mi-au apărut două cercuri de o culoare incertă. Cât e ziua, cât e noaptea, mă cert, mă critic, mă consolez. O iau de la capăt. Nu mi s-a întâmplat nimic. Nu durerea mea mă sfâșie, ci durerea lui Mateiu.

Viața interioară a lui Mateiu a șters cunoștințele pe care credeam eu că le am despre copii. M-am trezit din nou mamă la început de drum, un drum pe care am apucat acum 16 ani cu sora lui, cu Mara.

Băiețelul meu pare să fie precoce. Asocierile între concepte și imagini i se deslușesc de ceva vreme, iar el abia pe 25 împlinește 5 ani. Mateiu este deosebit de sensibil. La răbufnirile mele mi-a răspuns plângând: O mamă nu face așa ceva! Sau: O mamă nu spune asta, mă întristează.

Ne enervăm, ne supărăm, ne întristăm împreună. Crizele lui de nervi mă epuizează. Uneori mă smulg din mine și ne observ de deasupra. Privesc doi nebuni. Cărăm atâta dramă cât nu putem duce. Defulăm rușinos. Mateiu este deosebit de atras de băieții mai mari ca el. În prezența lor se transformă într-o maimuță. Imită. Țipă. Surzește. Comunicarea se rupe. Și peste toate astea vin unii adulți care exagerează comportamentul urât al lui Mateiu. Mateiu este rău intenționat, iar celălalt copil este bine intenționat. Am trăit recent un asemenea eveniment.

Doi adulți și doi copii așteptau la lift.
Un copil l-a lovit pe Mateiu, jucându-se, în burtă. Mama, m-a lovit! Ba nu! Ba da! Uite, își cere scuze. Așa se întâmplă când vă jucați. Și acum intervine al doilea adult: Lasă că nu te-a lovit tare și nu a intenționat. Nu te mai plânge. Inimile noastre s-au rupt. Mateiu a început să urle și să ceară validare. Eu am roșit și am slăbit instant. În acel lift în urcare, ființa mea s-a micșorat. Cu o zi în urmă, Mateiu lovise, iar adultul celuilalt copil l-a asigurat că a lovit tare și cu intenție.

De la acest eveniment, descriu stupoarea mentală. Durerea lui Mateiu de atunci funcționează ca un ceai de slăbit. Blugii nu mă mai strâng la mijloc. Pe mine toți blugii mă strâng de la diastaza abdominală. Nu m-am atins de scris. Abia am citit câteva pagini. Casa a stat neaspirată.

Este furtună în mine. Urlu. Lovesc. Jignesc. Urlu la mine. Mă lovesc. Mă jignesc.

Mateiu o să crească. Crizele lui se vor rări până la dispariție. Va învăța să-și exprime și altfel nervii. Eu rămân cu o parte din minți pierdute. Sper doar să nu fie creativitatea afectată. Ce aș face și fără potrivirea cuvintelor pe blog?

Azi v-a scris o Dunia furioasă.

Foto: Bogdan Mosorescu