Câtă viața interioară mai are o femeie trecută de 40 de ani? Cui îi mai stârnește interesul? Mai este femeia curioasă de ea însăși?

Întorc pe toate părțile întrebările astea. Sunt curioasă de mine, de ce a mai rămas din viața mea interioară. Mi-au suflat în ea supraviețuirea și maternitatea. M-am opus anihilării. Undeva nu zace un eu, ci rezistă. Rezist din copilărie. Am ținut piept obișnuințelor din familie. Am înfruntat unele cerințe ale societății. M-am luat la trântă cu religia. M-am împotrivit misoginismului. Mi-am construit un feminism solid.

Ce a mai rămas din atâtea lupte? De ce nu m-a dus capul să observ mai mult, să mă adâncesc în mine? Nu m-a dus. Probabil am găsit plăcere în rolul de femeie-soldat.

Nașii alegeau numele copiilor pe vremea părinților mei, un obicei care nu are justificare. Pentru nouă luni de zile, corpul unei femei devine gazdă, hrană, băutură și așternut pentru o altă ființă. La fiecare sarcină, am pus peste 20 de kilograme pe mine. În loc de nas, m-am trezit cu o pătlagină. În loc de degete, crenvurști. În loc de respirație, un șuierat de tren. Experiența nașterii, o atrocitate. Răsplata să fie un nume ales de altcineva? Categoric nu.

Într-o zi mi-am pus un sarafan vișiniu. Venise sora mea cu el de la facultate. Mereu îi părea rău de mine și îmi împrumuta hainele ei. M-am îmbrăcat. M-am pieptănat. Am ieșit pe poartă pentru a merge la autobuz. Abia așteptam să le arăt fetelor ținuta mea. Am dat nas în nas cu tata.
– Unde crezi că pleci?
– Mami mi-a dat voie.

Nu a contat. Am mers în casă și am plâns până la epuizare fără să-mi accept nici măcar o secundă viitorul unei femei supuse bărbatului. Cuvântul anulat al mamei m-a înarmat. Arme și muniții gratuite m-au asaltat. De ce mă mir de o viață interioară ciuruită de goluri? Dacă țip la mine, atunci aud ecoul. Eu mă întorc la mine. Furioasă. Neputincioasă. Rușinată. Frustrată. Delirantă. E delir să scrii an după an fără validare. E și supraviețuire.

Mă agăț de orice formulare interesantă încropită de mine. O propoziție îmi ajunge, un adjectiv mă extaziază. Răspunsul este: Mai sunt curioasă de viața mea interioară. Mi-e frică de confirmarea lipsei ei. Mi-e frică.

Continui să scriu. Scormonesc în mine. Peste jumătate de viață e dusă. Dusă. Încep sfârșitul cu determinare. Nu mă las. Eu sunt femeie-soldat, iar soldații luptă până la moarte.

Foto: Simona Nutu