Știți ce înseamnă 19 ani de scris pe blog?
Eu. Eu sunt. Eu am. Eu, eu, eu.
Jurnalul mi-a devenit a doua piele, iar Eu mă simt bine în pielea mea. Totuși mi-ar plăcea uneori să arăt, în loc să declar. În povești, acțiunile ne fac cunoscut personajul. În relatările mele vă confruntați la modul brutal cu ceea ce gândesc, în mod special cu felul în care gândesc.

Mă simt bine în pielea mea. Declarație.

Așteptam la rând, la casa de marcat, să plătesc cartea lui Marius Manole. O căldură nesuferită mă chinuia. E teribil de cald la Gaudeamus! Picăturile de sudoare îmi provocau disconfort, așa că am început să mă bâțăi. Mi-am distras atenția suficient cât să observ o privire intensă. Mi-am îndreptat spatele. Am încetat bâțăiala. Am zâmbit femeii care se îndrepta spre mine.
– Bună. Nu mă cunoști, dar eu îți citesc blogul.
– Da? Mulțumesc. Mă bucur să aud.
Am întins mâna acoperită parțial de palton.
– Dunia, îmi pare bine.
Bucureștiul și Timișoara au devenit subiecte, căci eu locuiesc la Timișoara, iar doamna s-a mutat la București, de la Timișoara. Prietena și vărul meu s-au apropiat de noi. Le-am făcut cunoștință. Am plătit cărțile și ne-am îndepărtat zâmbindu-ne.
– Cine era prietena ta? m-a întrebat Mosorescu, vărul.
– Nu era o prietenă, ci o cititoare a blogului.

O descriere a stării de bine în pielea mea.

Asociez poveștile cu acoperișul casei. Acoperișul te ferește. Simt poveștile ca niște brațe ocrotitoare de părinte iubitor. Totul o să fie bine! O mângâiere pe creștetul capului.

Spun o poveste, iar personajele grăiesc. Personajele emit judecăți, critică, bârfesc, fără explicații. Ce frumos mi se pare! Să nu mai trebuiască să explici niciodată nimic.

Eu judec. Mă corectez deoarece nu mi-am permis să fiu genul acela de persoană. Nu e genul meu, dar gândul nu pot să-l opresc. Când mă plimb pe malul Begăi, iar miasmele mă îngrețoșează, atunci jignesc. Doar niște nesimțiți ar putea să se cace sub pod. Și de unde dracu au hârtie igienică la ei?

Într-un viitor apropiat o să scriu o poveste plină de judecăți despre gunoaiele și fecalele de pe malul Begăi. Nu o să iasă Parfumul lui Suskind, dar va fi terapeutic pentru mine.

Aici va fi întotdeauna vorba despre Eu.

Eul meu.

Foto: Simona Nutu