Uite-mă! Încă arat bine. Ce e aia? Vitrinele și lumina lor artificială mă induc în eroare. Am cumva o coadă de rață? I-am zis că nu-mi place să am părul în V. Un copil se îndreaptă spre mine. Mă feresc să nu-l calc. Taică-su îmi zâmbește.
Ce zi e azi? Marți, miercuri? Abia vineri o să fie gata mașina. Vitrinele astea, ce atracție!
Merg cu mine ca tovarăș. Splendide ghete! Oare de ce nu le-am mai purtat?! Cam gălăgioase. Mă aud. Poc, poc. Pantofii celorlalți trecători, puțini, e drept, nu fac atâta tămbălău.
Parcă e un făcut! De când mi s-a stricat mașina, am avut câte un eveniment în fiecare seară.
Ih! Ce îi mirosea gura colegei mele. Abia mă uitai spre ea. Oare își dădu seama? Mâine la serviciu aș intra în pământ de rușine.
Poc! Poc!
Nu mai e nimeni pe stradă. De când nu am mai făcut drumul spre casă pe jos, noaptea? Nu știu, nu-mi amintesc.
Mi-e foame. Nu am nimic de mâncare. Uite-mă! Nici nu am realizat până acum. Vitrină lângă vitrină, farmacii, bănci, second hand, buticuri și eu. Trecui dintr-una în alta. Ciudat! Să mă am companie. Dedublarea Anei. Parcă ar fi un titlu de carte. Filmul ăla vechi, cum naiba se cheamă?! Psycho. Vocea stridentă, râsul, mi-e frică.
Nu pățesc nimic. Imediat traversez strada și ajung în fața blocului. Nu mai scap de imaginea mamei lui Norman.
Mă gândesc la altceva. Ana!

Nu plânge, Ana,
Când zorile se varsă!
El diseară vine acasă
La copii și la nevastă
Nu plânge, Ana,
Când zorile se varsă!

Mi-e foame. Pe partea asta de stradă e mai bine. Văd scara blocului. Ce ușurare! Nu mai am vitrine. M-aș uita curioasă. Oare la exterior se observă ușurarea? Unde sunt cheile? Să le caut.

Cineva e în spatele meu, cineva mă atinge pe fund!

– Vrei pulă?