Peisaj pictat în ceai

S-a făcut anul, dar a trecut doar o lună de când am citit Milorad Pavic, Peisaj pictat în ceai.
De lectura cărții am mai scris pe blog, dar de carte în sine nu am povestit. Sunt unele cărți pe care trebuie să le las să se așeze în mine, să permit simțurilor să se omogenizeze cumva într-o unică amintire.
Cartea asta, dar fix această carte a lui Pavic nu devine posibilă fără anumiți cititori, speciali sunt aceia care au și experimentat universul descris în roman. Urmează cei sensibili, mă încadrez și eu.
Ca o sensibilă, toată cartea am avut senzația că mă urmărește povestea, că mă pândesc personajele. Dădeam paginile și îmi ridicam capul câteva secunde doar pentru a mă asigura că într-adevăr am înaintat cu lectura nu am visat.
Ca o notă negativă, permisiunea de a lăsa cartea să se așeze firesc în mine mi-a spulberat generalul narativ. Memoria mea are doar contracții.
Atanasije Svilar la Hilandar, Atanasije Svilar în grădină cu Vitaca, peisaje pictate în ceai, culorile căpătate din plante, un soț devenit copil, pilde, pilde, pilde. Nu mai am liant. Mi-e imposibil să izbutesc o povestire cu fir narativ.
Dar cât mă poate încălzi amintirea cărții. Simt că am realizat ceva, că am înțeles altceva din suferința naționalității scriitorului.
Aceasta nu este o carte care trebuie recomandată, este o carte care se cere citită de anumiți oameni. De sensibili.
Datorez cărții, printre altele, o excursie la mănăstirea Hilandar pe muntele Athos.

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
28 × 26 =