Încerc să-mi creez o obișnuință. După ce-l las pe Mateiu la grădi, să mă plimb o jumătate de oră pe malul Begăi. Acest mal se întinde dincolo de cele două poduri, Tinereții și Mihai Viteazul. Eu mă plimb pe lângă fabrica părăsită de siloz. Și acolo este tot malul Begăi. Azi am schimbat direcția. În loc să-mi iau picioarele la spate spre cartierul Freidorf, m-am sucit și am hoinărit spre cartierul Iosefin.

M-am zgâit la unele clădiri abandonate, degradate, vandalizate, la coșurile pline de gunoaie, la gunoaiele de pe spațiul verde. Într-o dimineață m-am intersectat cu un muncitor de la salubritate. Cine ridică gunoiul de pe mal? Noi nu, doamnă, noi nu. Noi suntem firmă. De asta se ocupă primăria. Cum nu cunosc detaliile, am salutat și mi-am continuat plimbarea. Suntem oameni și cu asta am spus totul. Știți cum își certa Schopenhauer câinele? Omule! Așa i se adresa când îl supăra. E plin de oameni pe malul Begăi.

Refuz convingerea optimiștilor că vedem cum ne simțim. Departe de mine să mă simt abandonată, degradată, vandalizată și acoperită de fecale. Neglijarea suburbiilor orașului mă înfurie și mă indispune. Timișoara înseamnă centru și foburg, foburg și centru.

Cu gândurile deturnate de la festivalul de literatură, asta îmi propusesem să rumeg în această dimineață, am revenit la scris fără temă făcută. Tema era Mircea Cărtărescu. Festivalul a început cu Cărtărescu și Sjon, un scriitor islandez. N-am citit nimic semnat Sjon. Mi-am cumpărat o carte de la festival. Am citit Cărtărescu. L-am descoperit destul de târziu, în facultate, dar profesorii vorbeau despre el cu deferență. M-am apucat și eu. Cartea Gemenii a devenit prima, prima mea carte Cărtărescu. N-am parcurs-o cu plăcere, ci cu voință, un student de la Litere deține voință. Subiectul cărții s-a pierdut în inconștient. Conștiința s-a pricopsit cu o contaminare. Ceva mi-a pătruns în organism, ceva neidentificabil, dar palpabil, ca o infecție. Cărtărescu a pătruns în măruntaie. O perioadă nu mi-a mai trebuit, apoi am încercat din nou cu Orbitor. Aripa stângă. Volumul mi-a confirmat infecția prin vocabularul medical cărtărescian. Cu obrăznicia caracteristică unei tinere plesnind de sănătate l-am abandonat pe Cărtărescu. Ne-am reîntâlnit la altă vârstă, ca femeie matură, cu Solenoid. De atunci, dinții de lapte ai Marei au primit noi conotații. Nu mai sunt niște simpli dinți păstrați de o mamă. Nu. Mintea face halte în Solenoid.

Concluzie, nu mi-a plăcut și nu-mi place scriitura lui Cărtărescu, dar înțeleg fascinația din jurul lui. Are capacitatea să te subjuge cu cuvintele, te trage în carte, îți fură conștiința proprie și ți-o împrumută pe a lui, te deposedează de eu. Vine el să locuiască în tine.

La festival am fost curioasă de Sjon, dar m-am trezit ascultându-l cu plăcere pe Cărtărescu. Am recunoscut în el iubitorul de carte și de scris absolut. E Romeo și Julieta în coit, dacă tinerii ar fi ajuns până acolo. Cărtărescu iubește să scrie și să citească. El ar scrie dacă ar avea zece sau un cititor. El ar scrie dacă n-ar avea nici un cititor. El ar scrie dacă ar fi ultimul om de pe pământ. El ar scrie.

Iar eu înțeleg și respect asta.

Cărtărescu nu m-a cucerit, dar m-a învățat să-l respect și să-l iubesc.