Prima mea întâlnire cu femeia a fost între paginile Simonei de Beauvoir. Am cunoscut femeia la sânul mamei. Am stat pe lângă femeie printre pliurile bunicii. Am devenit femeie prin influența unor profesoare.
Femeia însă am întâlnit-o prima dată ca personaj. Mama, bunica, profesoarele mi-au spus povești despre femeie. Știu bine că femeia are un rol. Am crescut și am devenit în timp ce femeile din jurul meu interpretau, nu-mi amintesc nici o femeie care să manifeste în copilăria mea.
Întâlnirea cu femeia personaj, acel personaj care exprimă și adoptă libertatea ca stil de viață, m-a impresionat profund.
La Paris, săptămâna trecută, am întâlnit femeia ființă socială. În nici un oraș, din cele vizitate de mine, nu am avut o asemenea senzație de firesc al femeii, de putere, de așezare în lume, de raportare la societate și cerințele ei.
Știu perfect că am țintit cu privirea la o terasă clavicula unei femei. Puntea aceea a umărului îmi revenea cu o percepție a întregului feminin. Acolo, în oasele acelea am simțit puterea eternului feminin.
Mi-a trecut prin minte, iar acum postulez, că adevărata libertate a individului o poți dobândi doar la Paris.
Oricare altă societate, oricare altă comunitate nu-ți permite exprimarea, iar dacă o personalitate puternică îndrăznește, manifestarea devine posibilă doar prin izolare. Izolare și marijuana, libertatea și expresia ei, libertatea și porțile larg deschise ale percepției.
Libertatea și societatea, oximoron? Chiar văd aici o relație paradoxală, una presupune, alta pretinde societatea de la trecătoarea ființă pe pământ.