Când urc scările de la intrarea în casă, de cele mai multe ori privesc în urmă, urmăresc cu ochi neliniștiți fetița mea care mă urmează mândră. Urcă scările fără ajutor și nici nu și-l dorește.
Mami eu pot singură, vezi, mami, vezi?
O văd, o aud.
Într-o răsuflare simt prin conștiință un gând care vrea să iasă la suprafață. Intru în casă cu mâinile libere. Mâinile libere sunt un lux pe care l-am obținut de curând; până mai ieri intrarea în casă descria o năvală de corpuri, plase, genți, chei, pantofi, telefoane, biberoane.
Mi-a crescut copila, mi-a lăsat mâinile libere, mi-a dat timp să plec de lângă ea și să-mi reiau sau să încep alte activități pentru sufletul meu.
Astfel, duminică am ajuns la Schimb de cărți după o pauză de 3 ani. Într-o cafenea din Piața Unirii, prânzul duminicii trecute a cuprins într-o istorie nescrisă a umanității și câteva suflete croite pentru lectură.
M-am așezat la masă cu niște chipuri necunoscute, pauza mea lungă neînsemnând nici un succes promis de expresia pauzele lungi și dese cheia marilor succese.
După câteva minute a venit Richie, un chip cunoscut.
S-a vorbit de cărți și am vorbit de cărți.
Am observat, în ora mâinilor mele libere, că întâlnirea la care participam trasa în emoții o reacție de potolire. Amintirea mea aducea o pomenire plină de entuziasm a acestor întâlniri, dar duminică m-a culcat, un fel de șezi la câini, afectiv. Fără entuziasm, doar o moliciune aliniată de simțuri curmată uneori de râsete, așa am regăsit întâlnirea de la Schimb de cărți.
Totuși s-a vorbit de cărți și am vorbit de cărți, iar pentru mine a însemnat răsfăț și completare la nevoile mele sufletești.
Duminică, cu sau fără entuziasm, am avut parte de o șuetă despre cărți.
Acesta a fost Schimb de cărți în noiembrie.