Oare în câte feluri mai pot descrie treburile gospodărești care-mi consumă timpul și imaginația? Să gătesc. Să fac curățenie. Să bag la spălat. Doamnele de la curățătoria din spatele magazinului Bega nu știu că rivalizăm la spălat și uscat. Spăl și usuc, usuc și spăl, iar la finalul zilei, de cel puțin 3 ori pe săptămână, capacul de la coș nu se închide, dă pe afară.

Ce scriitor talentat și muncitor a permis acestor oribile activități de prin casă să-l țină departe de potrivirea cuvintelor?! Virginia Woolf? Thomas Mann? Philip Roth? Nu. Nici gând. Nici pomeneală.

Aceste activități casnice sunt otravă, dar și tratament pentru mine. Omoară avântul creativ, dar îmi oferă și scop. Gătesc. Spăl. Fac curat. Sunt utilă copiilor mei. Cineva are nevoie de mine. Scrisul nu are nevoie de mine. Eu am nevoie să scriu.

Mă obsedează și vârsta, cei 42 de ani ai mei pe care îi suprapun adesea cu vârsta părinților mei. Mara împlinește 16 ani. La mine în cap, eu am 16 ani prin intensitatea și claritatea amintirilor. În clasa a IX-a purtam puloverele largi ale lui tata, iar colegele de clasă, cele emancipate, au râs de mine.

După grădiniță, primul an de liceu mi-a marcat într-un mod teribil sufletul. Lumea se dărâma și se construia în jurul meu. La grădiniță, plângeam în brațele educatoarei după mama. Educatoare, o jigodie după caracter, a profitat de durerea mea ca să mă tragă de limbă, să-i povestesc scandalurile din familie, să ducă vorba mai departe în cancelarie și în societatea mică a cartierului din marginea orașului despre papucii mamei aruncați în foc de tata.

La liceu nu m-a luat prin surprindere atacul asupra lumii mele. N-am mai plâns în brațele nimănui. O vară întreagă jelisem după prietenele care mă abandonaseră. Soră mea m-a consolat. Mi-a cumpărat o rochie neagră slip, în care m-am zgâit două luni în oglindă. Cu sprijinul Karamazoavei, sora, așa îmi place s-o numesc, ca să-mi arăt rafinamentul și interesul literar, și cu rochia neagră, am supraviețuit.

Iar în noul an m-am lăsat purtată de vânt. Mi-am reluat relația de prietenie cu fetele fără explicații, fără discuții, mare, mare greșeală. De aceea am devenit o susținătoare înverșunată a certurilor terapeutice. Nu mergi niciodată mai departe fără lămuriri. Rănile nu se închid. Supurează. Elimină puroi. Necrozează ca piciorul Fridei Kahlo.

Un dans în bătaia vântului mi-au fost anii de liceu. Îngrozitor de multe lecții neînvățate. O profesoară de matematică ne compara materia ei cu un lanț unde nu ne permiteam să pierdem nici o za. Uitându-mă în urmă, am pierdut zale peste zale, în matematică și în relații deopotrivă.

O privesc uneori pe Mara cu drag nemăsurat și cu admirație. O iubesc, firește, e fata mea. Sunt programată genetic. Admirația însă? O admir pentru voință, disciplină, seriozitate, mândrie. Sper ca ea să aibă parte în viață de prietene ca mine. Așa merit. Așa merită. Și lumea ei se dărâmă și se construiește în jur în timp ce scriu. Mă bucur și mă întristez. Pentru că știu și nu știu parcursul vieții ei.

Mă confund cu părinții. Mă confund cu fiica mea. Simt că mă înec, că o să mă pierd fără să mă fi găsit cu adevărat vreodată. De ce? Și pentru că mă rup în bucăți rolurile și activitățile casnice.

Punct. Acesta e sfârșitul textului. Rolul se schimbă.

– Mama, am ajuns!

E Mara. Merg să fiu mamă.

Foto: Simona Nutu