Vineri seară am ajuns la teatru, la spectacolul Bros în regia lui Romeo Castellucci. Am intrat. Am văzut. Am ieșit. De fapt am alergat pe scări. Am ocupat un loc la balcon, iar telefonul deja suna. La aplauze am părăsit sala. Maternității nu-i pasă de stări de spirit desprinse din spectacole.

Nu m-am grăbit să notez impresiile. Nu am dorit să mă așez să scriu un articol din datorie. Sunt partener al Naționalului pe parcursul acestui an deja bezmetic în evenimente. Am așteptat câteva zile să se așeze în mine gândurile și senzațiile. Am povestit cu Făt Frumos la cald și cu o prietenă. Concluzia a fost: Soljenițîn all over again.

Pentru blog, ca tehnică, am ales relatarea din papucii unui copil de șapte ani. Vă rog să-mi faceți pe plac. Imaginați-vă că povestitorul abia trece cu nasul de balconul de la Național. Se foiește pe scaun și își acoperă urechile cu mâinile. De pe scenă se aud sunete de mitralieră care nu se mai sfârșesc. Apare un moș într-un cearșaf alb și cu un toiag în mână. Vorbește, dar nu-l înțelege. La un moment dat se dezbracă și se zgâiește la corpul gol. Fundul e moale și alb ca perlele purtate de femei. E o doamnă în dreapta care are o broșă cu perle.

Bătrânul dispare, iar scena se umple cu actori. Toți sunt îmbrăcați în uniformă. E derutant. Se bat între ei. Se rănesc. Pică din picioare. Nu știi după ce criteriu. Sunt victime și călăi. L-au dezbrăcat pe unul dintre ei și l-au bătut pe rând. N-a putut să privească. Și-a acoperit ochii. Corpul se zvârcolea. La fel ca la bătrân, pielea amintea de perlele femeilor.

O să-mi scot papucii copilului de șapte ani. Sunt eu, Dunia. Mi-a produs o impresie puternică spectacolul. La început am ignorat zgomotul. M-a enervat ușor, dar năvala de gânduri a întrecut sunetele supărătoare. Mi-am pus palma să-mi simt inima. A pompat ceva mai repede sângele câteva minute până am potolit gândurile și până am acceptat ficțiunea. Mi-a scăpat o înjurătură printre dinți că nu mai scap de lumea lui Soljenițîn. Mi-a fost ciudă că nu am atras o lume exotică din Fiji sau o lume spumoasă de la Biarritz.

Fanatismul, supunerea, ordinele, execuțiile, tortura și umilințele te spoiesc cu negru. Negru vezi. Negru auzi. Negru pipăi. Nimic simbolic, doar o lipsă crasă de lumină în gândire și sentimente. Istoria conține multe momente negre. Nu avem nici un drept să le uităm. Noi le-am provocat, noi le-am întreținut, noi le creăm teren pentru viitoare apariții.

Aceste momente n-au nimic simbolic. Negru nu simbolizează, negru decimează.

Închei. DE PULO ET OVO. Despre ou și găină.

Foto: Carmen Vulpea boemă