Foarte mult timp am încercat să-mi controlez furia. Un om educat se controlează. Am încercat, m-am străduit, aproape am reușit, am eșuat.
Fără descurajări, am prins de printre paginile unor cărți ale mele, îndemnul de a-mi exprima furia atunci când o simt. Să nu îi permit să crească.
Dacă Mara mea îmi ridică un nerv, să o las să vadă că mama ei poate fi și furioasă. Să nu mă abțin, căci atunci când Mara nu mă lasă în pace, dar eu deja aș fi agitată de ceva, o să cedez în fața ei și o voi certa fără nici un motiv pentru ea. Mesajele false derutează adulții, dar pe copii îi direcționează prost.
Am hotărât să îi permit Marei să vadă că și mama se înfurie uneori. Am hotărât să aplic asta în toate aspectele vieții mele, în toate relațiile mele.
De aici, fără a fi deloc o rețetă demnă de urmat, am ajuns la ceea ce le pretindem celor din jurul nostru. În primul rând pretindem prea multă iubire doar pentru că noi iubim.
Eu te iubesc, iubește-mă înapoi.
Greșit, spre foarte, spre absolut greșit.
Eu te iubesc. Tu faci ce vrei tu.
Mai rămâne acum să ofer un răspuns: ce faci cu toată iubirea din tine? O ții. E un sentiment frumos, o culoare în albul și negrul vieții.
Nu poți pretinde oamenilor să-ți răspundă la fel, la iubire cu iubire, la grijă cu grijă, la zâmbet cu zâmbet. Nu poți nici să ignori răul pe care ți-l fac persoanele pe care le iubești. În acest moment, se impune, dacă avem posibilitatea, să scoatem din noi înșine maturitatea emoțională.
Te iubesc, dar nu mai pot ignora toată suferința.

Te iubesc, nu mai pretind.

Te iubesc.

Eu te iubesc.

Eu.