Eu când deschid gura zici că sparg lemne. Lovesc, crap, sparg, arunc

Am avut o prezență de Cenușăreasă azi. Am spălat. Am gătit. Am hrănit copilul. Am sfârșit cu o stare de nemulțumire. O să mă împotrivesc. Mi-am zis. Și m-am împotrivit. M-am așezat pe canapea. Am scris un mail necesar pentru magazinul online, shop.dunia.ro. Am citit un capitol din Mari gânditori politici despre Oakeshott. Am recitit articolul Andrei despre vrăjitoarea actuală. Mă joc de vreo două săptămâni. Provoc diferite persoane să-mi spună la ce se gândesc când aud vrăjitoare actuală. Andra a răspuns în această dimineață, dar eu am fost limitată de treburile casei. M-am scuturat de ele după ce am văzut parchetul cum lucește și mi-am luat laptopul în brațe.

În articolul Andrei, scris cu migală și pricepere, mi-a atras atenția percepția ei despre mine. Andra consideră că întotdeauna spun ceea ce gândesc. Adevărat. Spun. De când mă știu, am lăsat această impresie. Nu există un moment anume pe care să mi-l amintesc. Mi s-a întâmplat. Am zis. Mai degrabă există un moment când am conștientizat că oamenii așteaptă de la mine să spun ceea ce gândesc. O tăcere prea lungă stârnea râsete și o ușoară bătaie de joc. Ai rămas fără replică?! Așa că nu mi-am permis să rămân vreodată fără replică.

Într-adevăr rar se întâmplă să rămân fără replica, iar atunci nu răspunsul lipsește. În funcție de relația dintre mine și celălalt, apelez adeseori la râs. Râsul e mecanismul meu de apărare. Râd când îmi desconsider interlocutorul. Râd când îl prețuiesc. Râd când nu sunt sigură dacă să grăiesc sau nu ce îmi stă pe limbă. Râd de frica vulgarității. Câteva experiențe neplăcute de-a lungul anilor mi-au perfecționat râsul. Prea puțini facem diferența dintre persoană și faptă, și atacăm persoana. E o strategie și asta. O găsiți expusă pe larg în stratagemele lui Schopenhauer în Arta de a avea întotdeauna dreptate. Când ataci persoana înseamnă că îți lipsesc argumentele, dovedești o inteligență slabă și o lipsă de cultură.

A arunca vorbe urâte e ușor. Greu este să te oprești. Am crescut într-o familie în care tatăl și-a devalorizat soția și copiii. Am preluat tehnica, dar practica m-a determinat să renunț. Când am renunțat mi s-a spus că așa sunt eu și nu o să reușesc. Eu spun ceea ce gândesc. Nimeni altcineva nu o face. O exagerare, bineînțeles. Mulți practică sinceritatea, dar într-un mod calculat. Eu când deschid gura zici că sparg lemne. Lovesc, crap, sparg, arunc.

În timp am corectat tehnica. M-am ocupat să cultiv sinceritatea în forme iscusite. Să las deoparte atitudinea din topor. În continuare sparg lemne când vorbesc, dar zâmbetul îmi e pe buze, iar argumentele mă susțin când imput ceva. Spun ceea ce gândesc fără să jignesc. Formulez fără să reproșez. Acuz fapta, nu persoana. Descriu și cum anume mă face să mă simt. Fix asta o învăț și pe Mara. Spune ce gândești. Spune ce simți. Dacă nu folosești cuvinte urâte, atunci ai procedat corect. De aici încolo, problema celuilalt nu este problema ta.

De unde am plecat și unde am ajuns. Am spart niște lemne.

Foto: Bogdan Mosorescu

Despre jigniri. Categorii de nesimțire

Dacă tot am deschis cutia Pandorei. Pandora a fost o femeie extrem de curioasă. A ridicat capacul și toate relele au țâșnit din. A rămas speranța. Am discutat în ultimele două articole despre jigniri.

În familia mea s-a jignit. E corect timpul trecut. Am încetat să ne jignim, dar fiecare trăiește separat. Crescând în compania cuvintelor urâte, le-am preluat ca un stil normal de viață. Soră mea și cu mine ne certam, ne băteam, ne porcăiam. În urma noastră, mamanu ne bătea obrazul. M-ați auzit pe mine și pe frații mei să ne jignim?! Nu e frumos. Voi sunteți surori și bla și ect.

În ani, prea mulți, mărturisesc, am învățat că pot să critic fără să folosesc cuvinte urâte. Am creat categorii pentru nesimțire. Într-adevăr am renunțat la utilizarea invectivelor la nervi. Nu am renunțat la a numi pe cineva nesimțit dacă are un comportament lipsit de bună creștere. Pentru adulții din viața mea, folosesc cuvântul obraznic. Părinții și bunicii populează această categorie. Pentru copiii din viața mea, folosesc lipsa de educație. Când Mara o ia razna, atunci o anunț că e lipsită de educație. Prietenilor și cunoștințelor de vârsta mea le-am păstrat cuvântul nesimțit. Pentru ei îl folosesc fără să mă simt nepoliticoasă. Nu accept să ignor sau să trec cu vederea nesimțirea. O anunț de fiecare dată.

Când crești într-un mediu în care prisosesc insultele, greu renunți să-ți exprimi sentimentele, în special furia și durerea, fără să te sprijini pe atac. Atacul ești chiar tu. La momentul desprinderii, nu primești ajutor. Eu nu am primit ajutor. Cum să nu mai jignești? Asta ești tu! Ți se spune cine ești din pruncie. Părinții o fac. Profesorii continuă. Prietenii fixează. Eu sunt cine vreau să fiu.

Am vrut să fiu o persoană mai calmă. Să spun întotdeauna ce gândesc, dar cu atenție la formulare. În prezent jignesc politicos. Fără cuvinte urâte, mereu ajunge la persoana cu care formez o prezență conflictuală, punctul meu de vedere. Am un punct de vedere. Am avut. Îl susțin cu pasiune.

Acționez suprarealist. Am un creier și țin să-l folosesc.

Dacă aveți altă părere, simțiți-vă liberi în comentarii.

Foto: Bogdan Mosorescu