Am avut o prezență de Cenușăreasă azi. Am spălat. Am gătit. Am hrănit copilul. Am sfârșit cu o stare de nemulțumire. O să mă împotrivesc. Mi-am zis. Și m-am împotrivit. M-am așezat pe canapea. Am scris un mail necesar pentru magazinul online, shop.dunia.ro. Am citit un capitol din Mari gânditori politici despre Oakeshott. Am recitit articolul Andrei despre vrăjitoarea actuală. Mă joc de vreo două săptămâni. Provoc diferite persoane să-mi spună la ce se gândesc când aud vrăjitoare actuală. Andra a răspuns în această dimineață, dar eu am fost limitată de treburile casei. M-am scuturat de ele după ce am văzut parchetul cum lucește și mi-am luat laptopul în brațe.
În articolul Andrei, scris cu migală și pricepere, mi-a atras atenția percepția ei despre mine. Andra consideră că întotdeauna spun ceea ce gândesc. Adevărat. Spun. De când mă știu, am lăsat această impresie. Nu există un moment anume pe care să mi-l amintesc. Mi s-a întâmplat. Am zis. Mai degrabă există un moment când am conștientizat că oamenii așteaptă de la mine să spun ceea ce gândesc. O tăcere prea lungă stârnea râsete și o ușoară bătaie de joc. Ai rămas fără replică?! Așa că nu mi-am permis să rămân vreodată fără replică.
Într-adevăr rar se întâmplă să rămân fără replica, iar atunci nu răspunsul lipsește. În funcție de relația dintre mine și celălalt, apelez adeseori la râs. Râsul e mecanismul meu de apărare. Râd când îmi desconsider interlocutorul. Râd când îl prețuiesc. Râd când nu sunt sigură dacă să grăiesc sau nu ce îmi stă pe limbă. Râd de frica vulgarității. Câteva experiențe neplăcute de-a lungul anilor mi-au perfecționat râsul. Prea puțini facem diferența dintre persoană și faptă, și atacăm persoana. E o strategie și asta. O găsiți expusă pe larg în stratagemele lui Schopenhauer în Arta de a avea întotdeauna dreptate. Când ataci persoana înseamnă că îți lipsesc argumentele, dovedești o inteligență slabă și o lipsă de cultură.
A arunca vorbe urâte e ușor. Greu este să te oprești. Am crescut într-o familie în care tatăl și-a devalorizat soția și copiii. Am preluat tehnica, dar practica m-a determinat să renunț. Când am renunțat mi s-a spus că așa sunt eu și nu o să reușesc. Eu spun ceea ce gândesc. Nimeni altcineva nu o face. O exagerare, bineînțeles. Mulți practică sinceritatea, dar într-un mod calculat. Eu când deschid gura zici că sparg lemne. Lovesc, crap, sparg, arunc.
În timp am corectat tehnica. M-am ocupat să cultiv sinceritatea în forme iscusite. Să las deoparte atitudinea din topor. În continuare sparg lemne când vorbesc, dar zâmbetul îmi e pe buze, iar argumentele mă susțin când imput ceva. Spun ceea ce gândesc fără să jignesc. Formulez fără să reproșez. Acuz fapta, nu persoana. Descriu și cum anume mă face să mă simt. Fix asta o învăț și pe Mara. Spune ce gândești. Spune ce simți. Dacă nu folosești cuvinte urâte, atunci ai procedat corect. De aici încolo, problema celuilalt nu este problema ta.
De unde am plecat și unde am ajuns. Am spart niște lemne.
Foto: Bogdan Mosorescu
