Există pantaloni prea scurți pentru fetițele de zece ani?!

Ceva m-a trezit azi noapte. M-am ridicat din pat și am ascultat. Uneori Mara vorbește în somn. Din camera ei nu am perceput nici un zgomot. M-am ridicat totuși. Am deschis ușa dormitorului ei. Am privit-o. Am acoperit-o. M-am reîntors în așternut. Nu s-a mai lipit somnul de mine. A trecut o oră. Am răspuns la un mesaj. A mai trecut o oră. Am căutat informații despre pruritul nesuferit de pe gât care nu-mi dă o senzație de mâncărime, ci doar mă irită estetic. A mai trecut o oră și nici vorbă de somn. Atunci l-am simțit pe Motan. S-a strecurat ușor în pat și s-a așezat pe burta mea. Mi-a tors minute în șir. L-am mângâiat, iar căldura lui mi-a direcționat gândurile.

Mara trece printr-un nou elan vestimentar: pantalonii scurți. Înțeleg plăcerile vârstei. Nu mă împotrivesc. Mă potrivesc în. Așa că am deschis un dialog despre corpul uman și despre prezentarea lui. Corpul Marei trece prin schimbări. Am început de aici. I-am subliniat că se transformă, că devine o domnișoară. Părți din corpul ei ajung tot mai sensibile. I-am dat exemplu. Mi-ai zis că te dor sânii când alergi. I-am explicat că din acest moment copilăria și-a schimbat culoarea. Totul e plin de nuanțe. Unele zone, zonele intime, au nevoie de protecție și de o purtare decentă. Fii atentă cum stai pe scaun, cum te atingi și cine te atinge. Nimeni nu are voie să te atingă fără permisiunea ta.

Am pierdut-o puțin aici. Așa că am început să turui. Sunt în lume oameni răi, Mara, bărbați care ar putea să-ți facă rău. Exact! Societatea adăpostește perverși, iar rolul meu e să-mi protejez copilul. Mara este și va rămâne un copil pentru mine. Dar nu sunt oarbă. Îi văd trupul cum a prins contur, cum pantalonii prea scurți reprezintă pentru psihopați și pentru needucați o invitație. Nu am nici o garanție că mamele de băieți poartă discuții cu ei despre respectarea fetelor. Despre sâni, despre vagin, despre dorință, despre un comportament respectuos și despre consimțământ.

În România, magistrații au decis că o fetiță de 11 ani poate să consimtă un act sexual cu un adult de 50 de ani. Mara are zece ani și șase luni. Cum să mai stau liniștită? Așa că i-am cerut ca pantalonii scurți să fie lărguți, niciodată să se vadă fundulețul și mereu cu o bluză largă. Nu a vociferat. Seara își alege ce dorește să poarte și îmi arată. E o linie subțire între vulgaritate și atractivitate. Fii atractivă, te învăț tot ce știu. Stai departe de un fel de a fi vulgar. Te învăț tot ce știu.

Pentru că o s-o învăț pe Mara tot ce știu indiferent de subiect. Sexul nu a fost și nu o să fie un subiect tabu între noi. Nu am convingerea că puritatea reprezintă copilăria. Am citit Împăratul muștelor și înainte de orice lectură, am fost copil. Cunosc frământările, curiozitățile, impulsurile necontrolate.

Vorbiți deschis cu pruncii, cu fetele când încep să se transforme, cu băieții când încep să se transforme. Au nevoie de noi, iar respectul se învață. Respectul pentru celălalt nu stă pitit în gene. Vorbiți! Dați o șansă fetițelor să-și continue copilăria. Dați o șansă băiețeilor să priceapă aprobarea sau respingerea fetițelor. De părinți depinde.

Foto: Bogdan Mosorescu

Ce vrei tu să faci? Importanța gândirii pe cont propriu

Ce vrei tu să faci?

Câți dintre noi răspundem la această întrebare cu franchețe?! Majoritatea presupunem că suntem sinceri și lucizi cu noi înșine. Nu suntem. Altfel n-aș mai scrie acest text.

Înapoi în 2004, în vacanța de vară, mă aflam în oraș cu iubitul de atunci, câteva prietene și un coleg de cămin venit în vizită la Severin. Înainte să ne luăm rămas bun, colegul venit în vizită a propus să mai prelungim ieșirea în oraș, să mergem în alt loc. Toată lumea s-a eschivat. Evitam să răspundem din mai multe motive. Colegul venit în vizită nu ne era simpatic. El plăcea o fată din grup. Fata nu-l plăcea pe el. Vorbea afectat, dar nu obținea nici o impresie favorabilă. L-a refuzat iubitul meu. Ne retragem acum, a anunțat el. Și atunci colegul s-a apropiat de mine, m-a privit în ochi și m-a întrebat: Ce vrei tu să faci?

În 2004 m-a pus într-o mare încurcătură întrebarea lui. Am dat niște explicații, asigurări și m-am arătat indignată. Gândirea mea de atunci nu descoperise nuanțele. Într-o lamentare de fetișcană cam fără minte, am despicat firul în patru cu prietenele mele despre comportamentul inadecvat al colegului și lipsa lui de respect pentru iubitul meu. Cum să treacă peste răspunsul lui?

Episodul l-am reținut fără să revin cu vreo analiză sau cu vreo reinterpretare. Colegul a fost nepoliticos cu iubitul meu. Nu agreez mojicia. Personajul Hannibal ucidea pentru bădărănie. Eu ucid social pentru bădărănie. Mă ridic și plec. Atenționez. Refuz compania primitivilor.

Amintirea a revenit. Întrebarea lui a început să mă obsedeze. Ce vrei tu să faci? Ce VREI tu să faci? Ce vrei TU să faci? O întrebare aruncată într-o seară oarecare de vară s-a întors un deceniu mai târziu să-mi frământe mințile. De coleg am făcut abstracție. Fenomenologia întrebării m-a interesat, manifestarea ei în timp și spațiu.

Ce vrei tu să faci?

Adevărul este că eu nu am răspuns atunci la întrebare. A răspuns altcineva în locul meu. Adevărul este că nu-mi amintesc care mi-a fost voința. Adevărul este că la 20 de ani multă lume alegea și răspundea în locul meu.

N-am învățat în familie importanța gândirii pe cont propriu. Băieții deprind mai repede să gândească pentru ei. Permisivitatea părinților creează condiții favorabile. Atitudinea diferită în creșterea copiilor, băieți/fete are consecințe. Fata devine o păpușă cu sfoară. Băiatul ajunge păpușar.

De ce nu am răspuns pentru mine în seara aceea? De ce n-am îndrăznit? Și mai ales de ce mi s-a părut firesc să răspundă altcineva pentru mine?

Ce vrei tu să faci? este o întrebare dificilă, plină de capcane. Ne mințim singuri într-un mod convingător pentru a răspunde unor presiuni străine de plăcerile și dorințele personale. E uman, firește! Ne datorăm, măcar o dată în viață, sinceritatea.

Cu sinceritatea, răspunsul la întrebarea Ce vrei tu să faci? întârzie. Se lasă așteptat.

Eu vreau să spun mereu ceea ce gândesc și să râd înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu