În fiecare an, în fiecare vară, experimentez o primă zi, prima zi de mers la Dunăre. La Severin, în locul unde merg eu la nobila baltă, înainte să ajungi la apă, treci calea ferată.
Am trecut ieri calea ferată și m-am oprit un moment. Am lăsat zgomotele și mirosul să vină la mine. Mereu sunt aceleași, aceleași zgomote, același miros. Eu sunt puțin altfel în fiecare an, dar Dunărea mea mă așteaptă la fel an de an.
M-am așezat ieri s-o privesc întâi, i-am cuprins malurile, mi-am recuperat amintiri, iubiri trecute, prietenii apuse sau prietenii acum într-un mormânt și am sărit în apa rece și tulbure.
Dunărea e tulbure, au fost furtuni. Asta spune omul născut la Dunăre.
Dunărea e mizerabilă. Asta spune orice om care o vede neagră și cărând mândră orice scapă omul sau natura.
I-am întors spatele în apus, după ce am înotat puțin în urma soarelui. Când apune, soarele pleacă la sârbi, așa vede severineanul, iar atunci când cade, lasă pe apă o alee de lumină. De fiecare dată prefer să urmăresc calea asta a soarelui și a apei.
La o oră după ce am înotat, îmi miroseam pielea. Revenind acasă, am ocolit baia, am mers în dormitor, am tras o rochie pe mine și am plecat grăbită spre o terasă unde eram așteptată. În mașină încercam, mirosind pielea grijulie, să recuperez acel miros de pește, nămol și apă dulce.
Asta face Dunărea din om. Ăsta e argumentul că niciodată, oricât de departe aș pleca, nu o să pot scoate Dunărea din mine.