Cu toate lecturile mele științifice, după transformările de caracter pe care le-am suportat, mă aflu în acest punct: nu știu dacă există Dumnezeu.
Nu am afirmat niciodată că nu există Dumnezeu.
Am afirmat adeseori că Dumnezeu sunt chiar eu, partea cea mai bună din mine. Voința și puterea mea de sublimare sunt Dumnezeu.

Când sufăr sau am puternice trăiri psihedelice în care mă înghite nimicul, inutilitatea și singurătatea, caut acea protecție din copilărie. Pupă mama și trece. Mângâierea pe cap, îmbrățișarea, sentimentul de apărare primit de la autoritățile părintești, le caut.

Educația mea nu mă trimite la Biserică, dar mă direcționează spre Freud. Îi caut cărțile surescitată, cu obrajii arzând și palmele transpirate. Am nevoie de explicații ale comportamentului uman. Cu o explicație pertinentă mi se transformă furia în neputință.

M-a lăsat Freud neputincioasă de vreo jumătate de an. Fără furie, am suportat parcă o dedublare, dintr-o variantă cizelată a mea am desprins o versiune flegmatică a mea.

Nu vă închipuiți că stau și rumeg gumă de mestecat, ci doar stau. Și în această pasivitate, vine cineva lângă mine sorbindu-mă din priviri, o foarte dragă femeie, și-mi șoptește: cum poate cineva să nu te placă?!

La o așa neașteptată declarație, desprinsă dintr-o șuetă, aproape că m-am întrebat și eu cum poate cineva să nu mă placă?!

Răspunsul a venit din imediata (I)realitate.