Început de an cu sfârşit de an, 2014s

Am să încep anul cu o întâmplare de la sfârşitul anului trecut. Nu mi-e foarte clar cum o să structurez povestea, dar îmi permit să găsesc în timp ce scriu cea mai potrivită prezentare.
În 29 decembrie m-am urcat în maşină şi am plecat la Viena. Am plecat la Viena singură, încântată de această singurătate şi puţin speriată de drum.
Aproapre fără incidente am ajuns la hotelul unde am rămas pentru două nopţi. Acel aproape de la început de frază ar fi putut să mă transforme pentru a nu ştiu câta oară într-o reprezentare a categoriei femeia la volan. Puţină motorină am avut, nu mi-a lipsit, ca să nu fac pana prostului pe autostradă. După părăsirea autostrazii şi o întoarcere neregulamentară, am alimentat într-o benzinărie de cartier unde am stat vreo 15 minute ca să plătesc. În agitaţia vânzătorului îmi ceream scuze din cauza bancnotei prea mari pe care i-o dădusem să efectuez plata.
Am părăsit benzinăria în nişte priviri exagerat de dojenitoare.
Şi la hotel m-am cazat aproape fără incidente, căci din momentul în care am pronunţat cuvântul maşină, explicaţiile despre regulile de parcare au început să mă agite. O parcare cu plată imediat lângă hotel, un bilet în geam din două în două ore, ah, instant mi-am amintit unul dintre cele mai întemeiate motive pentru care mă irită Viena. Până la urmă ne-am înţeles, căci hotelul avea parcare, dar domnişoara de la recepţie a început cu alte variante, nu cea mai simplă. Am predat cheia maşinii şi în sfârşit liniştită am urcat în camera mea.
Am coborât la restaurant să mănânc, deşi mi-era foarte clar după oră că nu am nici o şansă de mâncare caldă. Am întrebat la bar.
Fireşte că se impunea să mai aştept o oră sau să iau ceva la bar.
Am sărit imediat pe scaunul înalt, mi-am aşezat partenerul lângă mine, o carte de Lucian Boia, şi am comandat, aripioare, salată verde, apă plată şi paharul de vin.
Am sorbit din vin şi starea s-a schimbat. Vă e familiară starea aceea de satisfacţie în care începi să te fâstâceşti pe scaun deoarece simţi că nu mai ai loc în tine şi trebuie să te reaşezi? Eu m-am reaşezat, mângâindu-mi pielea de pe mâini.
În jur nici o privire curioasă pentru duduia singură de la bar. Nimeni nu părea să-mi compătimească sau să-mi judece singurătatea într-un bar, la bar.
Observam asta din buza paharului, şi a primului, şi a celui de-al doilea. Sorbeam, citeam, tastam pe telefon, mă mângâiam din când în când pe mâini.
Ştiaţi că vel este un termen administrativ care preceda un rang boieresc în Evul Mediu în Ţara Românească şi Moldova?
Eu am aflat în 29 decembrie seara într-un cadru intim cu Lucian Boia la Viena. Am aflat şi altele, dar aici este vorba despre mine, nu despre istoria României. Mai notez ceva însă. Tot din acea seară, pentru prima dată m-am întrebat: cum învaţă românii istoria lor?
Am părăsit scaunul înalt de la bar cu regret. Am urcat în cameră, mi-am privit hainele de pe umeraş, mătase şi dantelă.
A doua zi, în 30 decembrie, am mers la concertul de Crăciun de la Musikverein, repetiţia generală. Dar povestea se opreşte aici.
O să revin.

Buletin de știri

După 23 aprilie m-am oprit. Pe blog m-am oprit cu Buletinul de știri. Am pus un punct după Covent Garden prea mare.
Activități însă am avut, imediat urmează să le notez.

9 mai, Moromeții în regia lui Alexandru Dabija, Teatrul Act
26 mai, Ținuturile joase după Herta Muller, Teatrul German de Stat, TESZT
27 mai, Barca cu păpuși, Teatrul Național Sârb, Novi Sad, TESZT
29 mai, Comedia omului, Teatrul Kosztolanyi Deszo, Serbia, TESZT
29 mai, Carnaj, Trupa Forte, Budapesta, TESZT
1 iunie, Cehov, Trei drame ridicole, Compania Teatrală Bis, Sibiu, Antagonfestival
3 iunie, O noapte furtunoasă, Antagonfestival
9 iunie, Atelierul lui Brâncuși de la Paris
11 iunie, întâlnire cu Monalisa la muzeul Louvre
17 iunie, Zic Zac, Godot Cafe Teatru
26 iunie, lansare de carte Paula Aldescu și 3XMosorescu
28 iunie, Rinocerii în regia lui Robert Wilson, Teatrul Marin Sorescu, Craiova
2 iulie, expoziția Coji, Mircea Roman, Muzeul Județean Gorj, Alexandru Ștefulescu
17 iulie, concert Traditional Quartet, La Căpițe
25 iulie, expoziție sculptură Gabriel Ursu, Galeria Jecza

Îmi cer scuze dacă am greșit vreo dată sau un teatru.

Elevii de la Ion Vidu și Sabin Păuța

Am traversat aseară Piața Victoriei din Timișoara în niște balerini rigizi care mi-au îngreunat mersul. Cu un spate drept de la disconfortul picioarelor, am intrat la Filarmonică într-un suflu. Am cerut un bilet în timp ce flecăream la telefon și m-am trântit pur și simplu pe un scaun.
Știam că urmează să ascult orchestra colegiului Ion Vidu cu următorul program: Bach, Marcelo, Vivaldi, Șostakovici, Rossini și Păuța. Cel mai mult voiam să ascult Rossini, dar cel mai mult viața te ia prin surprindere. Ziua de ieri mi-a confirmat încă o dată cât de nepăsătoare și ușuratică e fericirea.
Am mers la spectacol fără așteptări și am plecat fericită de la spectacol. Oamenii fac muzică ca să-și confirme că viața e frumoasă, dar acum mă pierd în afirmații personale. Ceea ce doresc este doar să povestesc cele două ore de ieri de la Filarmonică, două ore bezmetice, prima oră pregătind-o pe a doua.
În prima oră am ascultat Bach, Marcelo, Vivaldi și Șostakovici. Elevi cuminți și silitori, cu mari emoții, am observat și a fost vizibil pentru toată lumea, au dat tot ce au putut ei pe scenă. Francesca Moldovan și Ana Molnar Popa la vioară, Gabriela Damian la oboi, Radu Sinitean la fagot și Traian Moldovan la pian.
I-am aplaudat zâmbind și m-au încântat. În această primă oră, orchestra a sedus publicul. Am început să le prind zâmbetele, am început să le simt bucuria. Le priveam fețele fascinată și îmi recuperam oarecum niște amintiri ale mele din liceu. Am stat oarecum față în față cu mine, 16 ani cu 30 de ani și mă simțeam extatică.
După pauză, Rossini m-a încântat, dar nu m-a surprins, m-a surprins până la năucire Sabin Păuța. Aseară l-am descoperit, ignoranța mea e mare în materie de muzică, dar nu neapărat descoperirea în sine m-a năucit, ci distracția care mi-a revenit de pe scenă. Fețe de copii cu zâmbete curate, trăind în muzica lui Păuța cu o frenezie care ajungea până la mine.
Aș fi vrut să le mulțumesc pentru toată bucuria mea de aseară și m-am gândit că un text azi pe blog va fi modul meu de a-i felicita pentru incredibilul lor joc de aseară, căci tot spectacolul a devenit cumva o joacă în care toți caută să atingă buna dispoziție. Nu știu dacă ajunge să citească oricare elev de aseară acest text și nici nu are importanță, mulțumirile mele nu trebuie să ajungă neapărat la ei, ci doar să existe consemnate, ca o recunoaștere, ca o confirmare a fericirii mele de aseară.
Tot de aseară ascult neîncetat Păuța, nu mi s-a întâmplat niciodată să ascult muzică în timp ce scriu, iar acesta este și primul meu text scris cu muzică, scris oarecum cu febră, cu degete desprinse de mine.