E atât de curios, citesc foarte mult despre suflet, am atâtea activități pentru suflet, iar acum, știind că va urma să scriu din nou despre suflet căutai în dicționar definiția sufletului.
Aduc sufletul din nou în față, deoarece în ultimul timp am muncit mult pentru el, dar mă simt un fel de Pilat din Pont.
Am mers la Severin la pruncii abandonați, am scris despre, am îndemnat oamenii să reflecteze la posibilitatea de a lua copii în grija lor, ieri am pășit într-un spital din Timișoara și am întrebat de copiii bolnavi de leucemie. Am dus niște jucării.
Am aflat că se vindecă 80% dintre cazurile de leucemie la copii. Nu știam. Am mulțumit și mi s-a mulțumit pentru gând. Am plecat din spital cu obrazul la pământ.
Mâinile mi-erau curate, spălate de niște jucării ale Marei mele. Cât poate fi fapta mea considerată bună?
Cât pot eu să mă amăgesc că am mers acolo doar pentru un strop de ajutor, pentru o singură rază de soare și nu pentru o satisfacție păgână a mea?
Zi de zi mă entuziasmez.
Zi de zi îmi ucid entuziasmul.
Mă suspectez în toate faptele mele. Uneori nu reușesc să-mi dau seama dacă atunci când sunt sinceră cu mine însămi sunt într-adevăr sinceră. Devine foarte greu să fiu eu, iar eu doresc foarte mult să fiu eu.
Constat că am atât de mult de lucru, iar munca e cu atât mai dificilă când, metaforic, mă găsesc în formă solidă și nu lichidă. Cu ce unelte să izbesc în mine pentru a mă modela?!
Am nevoie de oameni, de oameni care știu să cioplească în alți oameni.
Legănând un copil străin
Cred că am urmărit desăvârșirea mea greșit. Mi-am dorit faima și recunoașterea muncii mele prin mine însămi. Azi, legănând un copil străin în brațe, într-o învârtoșare de senzații, îmi dădui seama că trebuie s-o apuc pe alt drum.
Satisfacția stă în realizarea sinelui meu prin alții.
Scriu sub impulsul atâtor emoții, doresc să transmit un anumit mesaj și tare îmi este teamă să nu mă pierd în albul ecranului. Albul mă sperie acum, albul nu este pur tot timpul, albul devine uneori non, nonconștiință de sine, nebunie.
Se poate să fiu puțin de mână cu nebunia în acest moment.
Sunt câteva ore de când am fost într-un orfelinat de la Severin. Privii zâmbitoare și blândă ființa. O ființă care stă în pătuț fără jucării și se leagănă, o ființă care acceptă soarta în lipsa conștiinței de sine.
Ah! Sunt centrifugă, atât de mult mă îndepărtai de centrul convingerilor mele.
Doresc un nume muncind numai pentru mine.
Nu-mi mai doresc.
Doresc un nume muncind pentru alții. Poate aici trebuia să ajung, poate lecția asta o aveam de învățat.
Stau acum să mă gândesc ce fapte ale mele mi-au pus în palmă fericirea. Cel mai mult mi-am simțit inima când cineva mi-a spus că a citit o carte datorită mie, că a purtat o rochie datorită mie, că a ascultat Tudor Gheorghe datorită mie, că a dus un proiect până la capăt datorită mie.
Nu am venit în lumea asta pentru mine, ci pentru alții, iar eu 30 de ani am vrut să fiu pentru mine.
Eu sunt omul care suportă viețile altora cu orice risc. Pierd uneori ajutând, dar pierderea devine uneori o victorie.
A merge la orfelinate cu câteva plase aduce mult cu un Pilat. Pilat încearcă, dar nu face. Știu că simțurile mele sunt direcționate spre copii, deoarece sunt mama, dar nu le pot ignora. Aș plânge pentru toți copiii fără mame și sunt absolut convinsă că mai există mame ca mine.
Vă îndemn, vă rog, mergeți voluntari la copiii abandonați, timpul vostru poate deveni șansa de viața a unui copil.
Îmi cer scuze pentru textul neglijent, fără discurs aproape, dar nu pot să mă adun la fel de repede cât mă împrăștiai sentimental.
