Moștenirea dacică și disprețul față de ce este românesc. Ori zei, ori sclavi

Sunt o prezență conflictuală. M-am născut în Oltenia. Am venit să studiez în Banat. În Banat mi s-a adus la cunoștință din prima zi de școală că în Oltenia nu se gândește. Pe parcursul anilor, am avut profesori, mă refer la profesorii cu vocație, care nu au făcut nici o remarcă legată de graiul meu. La momentul respectiv nu am observat.

Părinții m-au botezat la ortodocși. De-a lungul anilor m-am sucit. În studenție m-am declarat agnostă până într-o zi când mi-a devenit clar. Sunt atee. Am prieteni credincioși. Mă asigură de multe ori că Dumnezeu are un plan pentru mine. Râdem împreună și ne acceptăm sistemul de valori fără ceartă. Pentru că eu mă cert. Așa am început articolul. Sunt o prezență conflictuală. Doar că nu mă cert cu toată lumea. Nu răspund obraznic oricui. M-am certat cu familia și prietenii de la ateismul asumat. Am răspuns obraznic unor profesori care m-au etichetat după grai.

Până într-o zi când am băgat de seamă. Nu mi-a fost clar de la început. Cu unii mă cert pentru că gândim diferit. Cu alții nu mă cert, deși gândim diferit. Firește că m-am chestionat. Care fapt duce la reacții diferite? De aici am plonjat în istorie. Mi-a atras atenția atitudinea românilor. Există români care exagerează cu moștenirea noastră dacică. Există români care exagerează cu disprețul pentru propriul popor. Ambele tabere fac o gălăgie incredibilă în convingerile lor. Românii cu o purtare moderată nu se aud, nu se văd. Sunt o prezență absentă.

Sigur ați asistat măcar o dată la o perorare despre importanța dacilor în lume. Cum sigur ați identificat tonul batjocoritor despre demnitatea românilor când au întors armele împotriva nemților. De multe ori îmi atrag atenția tonurile. Intuiția nu mă lămurește, dar știu că e ceva acolo. În timp am priceput, am tras o concluzie, am învățat despre puterile lumii.

Puterile lumii au fost Franța, Anglia, Germania, Rusia, China, America. Europa, dacă privești în trecut, pare tabla de șah a Franței și a Angliei. Richelieu a introdus raison d`etat. Anglia a avut un rol de moderator. Franța a luptat alături de Anglia dacă a fost în interesul ei. Franța a luptat împotriva Angliei dacă a fost în interesul ei. Românii râd disprețuitor pentru că am întors armele împotriva Germaniei. În Europa, continent cu națiuni-stat, așa au acționat mereu popoarele. Pentru că se duce o politică de menținere a echilibrului. Nici un stat să nu ajungă cel mai puternic. Când unul devine mai puternic, se fac alianțe. Așa a funcționat Europa dintodeauna. După ce a depășit faza religioasă. Richelieu e responsabil și de asta.

Dar românii cultivă cu precădere moștenirea dacică și disprețul față de ce este românesc. Ori zei, ori sclavi. Indiferent de sufletul nostru, de capacitățile noastre, bucata de pământ numită România nu are poziția geografică a Angliei, a Franței sau a Americii. Nu ne izolează mări și oceane. Nu ne securizează forța armată. Statele mici supraviețuiesc prin alianțe. Suntem un stat mic. Nu ne-a afectat creativitatea, dar ne-a spart buza. Ca un copil plesnit peste bot de părinte. Îmi amintesc cum îmi lingeam buza sângerândă când o încasam. Așa și România. Nu-și acceptă realitatea geografică. O măsoară cu ce am fi putut face dacă. Dacă am fi mutat granițele. Dacă nu am fi întors armele. Dacă.

M-am născut în România. Nu știu ce înseamnă să crești cu un sentiment de cuceritor. Dar istoria mă potolește. Cel mai important este să fii om. Nu invidiez nici un popor din lumea asta. Oamenii educați se înțeleg pentru că trec dincolo de mândria națională. Pentru secolul XXI, mândria națională reprezintă o boală. Suntem bolnavi de națiuni din cauza unor orgolii ale unor copii săraci. Statele duc o politică de menținere a echilibrului, dar indivizii execută. Indivizii duc războaie, omoară și își justifică apucăturile prin interesul națiunii.

Orice carte de istorie conține aceste informații despre puterile lumii. Eu am citit câteva și mi-am acceptat rolul de rotiță. Nu cred că indivizii or s-o scoată vreodată la capăt. Cât rezistă planeta, mereu o să ne jucăm de-a hoții și vardiștii.

Foto: Simona Nutu

Mami, plec la Sarmizegetusa

13450287_637439979753006_2531608664251612578_nMami, pot să merg la Sarmizegetusa? Nu ştiu ce să zic, tu faci pipi în pat, or să râdă colegii de tine.

Dialogul a fost între mine şi mama mea prin 1993 sau 1994. Prima mea excursie cu şcoala. Am lipsit. Nu puteam să mă fac de ruşine.

Am rămas acasă tristă, iritată, cu un nume: Sarmizegetusa. Despre Sarmizegetusa am păstrat adverbul acolo şi substantivele popor şi Dacia. Mama mă alinta uneori dacul meu datorită unei expresii de pe chip.

La istorie a încercat învăţătoarea să fixeze războaiele daco-romane, dar de mine s-a lipit Apolodor din Damasc. M-am zgâit minute în şir la macheta de la muzeu şi la piciorul podului din malul Dunării. Am încercat în fel şi chip să-mi imaginez podul peste Dunăre. Am eşuat, nu am stofă de inginer.

Am terminat şcoala, liceul şi facultatea, iar la Sarmizegetusa nu am ajuns. Am trecut pe lângă de atâtea ori. Acolo e Sarmizegetusa, dar nu am oprit.

Aşa creşte elevul român, cu Sarmizegetusa exprimat cu voce tare, impresionabilă. La opt ani copiii sunt impresionaţi de propria lor naştere, nu de naşterea poporului. La ruine alergă, fireşte, oasele cresc cu rapiditate, se împing, se ciup, râd nebuneşte de orice şi nu ascultă. Cu excepţia acelor doi-trei elevi ai fiecărei clase, privilegiaţi şi apreciaţi, care se ţin lipiţi de învăţători.

Anul acesta, în 2016, am mers la Sarmizegetusa. Nu am ajuns, am plănuit. Am oprit maşina, am cumpărat bilete, 10 lei, am cerut câteva explicaţii. Mi-am plimbat ochii pe bolovani. Am renunţat să pândesc emoţiile. Rar s-a întâmplat să mă încerce vreun sentiment. Am aşteptat ani în şir să fiu cuprinsă de ceva neexplicabil, de o stare dincolo de fiinţa mea conştientă în faţa monumentelor, clădirilor, tablourilor, incunabulelor, mănăstirilor şi aşa mai departe.

Nimic. Cel mai mult am reuşit să plâng, o mâţâială din aia pe care am dorit să o ascund. Am plâns într-un magazin din Paris, dar asta că mi-am amintit de bunica mea. La bolovani am rămas de neclintit. Am tras concluzia că pot cere aderarea la existenţialism prin atitudinea impenetrabilă în faţa realizărilor umane.

La Sarmizegetusa mi-am etalat ceva cunoştinţe, uite un capitel, dar atât. M-am întors pe călcâie şi m-am întrebat unde sunt lemnele văzute la prieteni pe facebook. Am dat un telefon şi am primit lămuriri. Eu mă aflam la Sarmizegetusa, lemnele sunt la Sarmizegetusa Regia.

Da. Până în 21 iunie 2016, solstiţiu de vară şi ziua mea de naştere, eu nu am avut această informaţie. Sarmizegetusa era un Nume, cu majusculă.

Am pornit spre Sarmizegetusa Regia. Drumul e bun şi nou. Poţi lăsa maşina într-o parcare amenajată, iar drumul până la sit mi-a amintit de urcarea spre castelul Neuschwanstein din Germania. Au lipsit cârnăciorii lor albi şi apa minerală naturală parţial carbogazificată.

Am urcat admirând. Se poate, dar am observat şi aspecte ale unui şantier românesc. Nu vrem să scăpăm de merge şi aşa.

La sit am căscat gura. Mi-a atras atenţia informaţia că ne aflat într-un loc străin de moştenirea noastră romană. Da, Sarmizegetusa Regia a fost capitală şi un important centru militar, religios şi politic dac. Nu m-a trecut nici o emoţie, am privit altarele cu dispreţ. Mi-am imaginat toţi primitivii cum sacrificau animale şi fecioare în numele ignoranţei. Mircea Eliade mă sprijină afectiv în asemenea situaţii. Istoria religiilor mă îmblânzeşte. Primitivismul nu e opţional în istoria nici unui popor. Am zburdat apoi prin sit. Atrage, pământul sclipeşte de la mica, mica este un mineral, iar eu am cules vreo 4 bucăţi să-i aduc fetiţei mele.

Am plecat, dar am privit în urmă. Subiectivismul, slăbiciunea orfanului, dacii au fost cuceriţi, curiozitatea învinsului şi a nostalgicului m-au reţinut pentru o privire peste umăr.

Intrarea costă 5 lei. Un preţ mic pentru o istorie veritabilă.

Mami, plec la Samizegetusa. Dialog din 2016.