Moștenirea dacică și disprețul față de ce este românesc. Ori zei, ori sclavi

Sunt o prezență conflictuală. M-am născut în Oltenia. Am venit să studiez în Banat. În Banat mi s-a adus la cunoștință din prima zi de școală că în Oltenia nu se gândește. Pe parcursul anilor, am avut profesori, mă refer la profesorii cu vocație, care nu au făcut nici o remarcă legată de graiul meu. La momentul respectiv nu am observat.

Părinții m-au botezat la ortodocși. De-a lungul anilor m-am sucit. În studenție m-am declarat agnostă până într-o zi când mi-a devenit clar. Sunt atee. Am prieteni credincioși. Mă asigură de multe ori că Dumnezeu are un plan pentru mine. Râdem împreună și ne acceptăm sistemul de valori fără ceartă. Pentru că eu mă cert. Așa am început articolul. Sunt o prezență conflictuală. Doar că nu mă cert cu toată lumea. Nu răspund obraznic oricui. M-am certat cu familia și prietenii de la ateismul asumat. Am răspuns obraznic unor profesori care m-au etichetat după grai.

Până într-o zi când am băgat de seamă. Nu mi-a fost clar de la început. Cu unii mă cert pentru că gândim diferit. Cu alții nu mă cert, deși gândim diferit. Firește că m-am chestionat. Care fapt duce la reacții diferite? De aici am plonjat în istorie. Mi-a atras atenția atitudinea românilor. Există români care exagerează cu moștenirea noastră dacică. Există români care exagerează cu disprețul pentru propriul popor. Ambele tabere fac o gălăgie incredibilă în convingerile lor. Românii cu o purtare moderată nu se aud, nu se văd. Sunt o prezență absentă.

Sigur ați asistat măcar o dată la o perorare despre importanța dacilor în lume. Cum sigur ați identificat tonul batjocoritor despre demnitatea românilor când au întors armele împotriva nemților. De multe ori îmi atrag atenția tonurile. Intuiția nu mă lămurește, dar știu că e ceva acolo. În timp am priceput, am tras o concluzie, am învățat despre puterile lumii.

Puterile lumii au fost Franța, Anglia, Germania, Rusia, China, America. Europa, dacă privești în trecut, pare tabla de șah a Franței și a Angliei. Richelieu a introdus raison d`etat. Anglia a avut un rol de moderator. Franța a luptat alături de Anglia dacă a fost în interesul ei. Franța a luptat împotriva Angliei dacă a fost în interesul ei. Românii râd disprețuitor pentru că am întors armele împotriva Germaniei. În Europa, continent cu națiuni-stat, așa au acționat mereu popoarele. Pentru că se duce o politică de menținere a echilibrului. Nici un stat să nu ajungă cel mai puternic. Când unul devine mai puternic, se fac alianțe. Așa a funcționat Europa dintodeauna. După ce a depășit faza religioasă. Richelieu e responsabil și de asta.

Dar românii cultivă cu precădere moștenirea dacică și disprețul față de ce este românesc. Ori zei, ori sclavi. Indiferent de sufletul nostru, de capacitățile noastre, bucata de pământ numită România nu are poziția geografică a Angliei, a Franței sau a Americii. Nu ne izolează mări și oceane. Nu ne securizează forța armată. Statele mici supraviețuiesc prin alianțe. Suntem un stat mic. Nu ne-a afectat creativitatea, dar ne-a spart buza. Ca un copil plesnit peste bot de părinte. Îmi amintesc cum îmi lingeam buza sângerândă când o încasam. Așa și România. Nu-și acceptă realitatea geografică. O măsoară cu ce am fi putut face dacă. Dacă am fi mutat granițele. Dacă nu am fi întors armele. Dacă.

M-am născut în România. Nu știu ce înseamnă să crești cu un sentiment de cuceritor. Dar istoria mă potolește. Cel mai important este să fii om. Nu invidiez nici un popor din lumea asta. Oamenii educați se înțeleg pentru că trec dincolo de mândria națională. Pentru secolul XXI, mândria națională reprezintă o boală. Suntem bolnavi de națiuni din cauza unor orgolii ale unor copii săraci. Statele duc o politică de menținere a echilibrului, dar indivizii execută. Indivizii duc războaie, omoară și își justifică apucăturile prin interesul națiunii.

Orice carte de istorie conține aceste informații despre puterile lumii. Eu am citit câteva și mi-am acceptat rolul de rotiță. Nu cred că indivizii or s-o scoată vreodată la capăt. Cât rezistă planeta, mereu o să ne jucăm de-a hoții și vardiștii.

Foto: Simona Nutu

Grașii, îmi pare rău, îmi cer scuze

Mă aflu pe litoralul românesc de vineri. Momentan poveștile adunate din Europa sunt suspendate.
Nu s-ar putea altfel când scriu povești de pe șezlong. Privesc pe sub borurile pălăriei oamenii din jur. Nu-mi spun nici o poveste, dar îmi scuipă semințe lângă ureche. Aceasta nu este o critică. Nu o să critic românul, clar nu o să fac asta, deoarece românul, românul generic se schimbă.
Se schimbă. La Severin am văzut persoane care aleargă și numărau ceva ani, peste 40.
La Sarichioi, un sat din Tulcea, bătrânele merg pe bicicletă. Acestea sunt argumente că românul se schimbă.
Revin acum la scuipatul semințelor care nu semnifică un reproș. Unii oameni aleg să scuipe semințe la plajă așa cum eu aleg să citesc, și apoi, și eu, și oamenii, unii dintre ei, ne combinăm această activitate cu o bere rece.
Am ajuns și la bere, iar de la bere sar la burtă. Am văzut pe plajă zeci de burți, iar gândul meu s-a dus la comunism. Am făcut eu analogia asta dorind să scuz lăcomia.
Cât să mai scuzăm unii români că lipsa hranei, a diversității bucătăriei în comunism, crește azi atâtea burți?
Înțeleg că la nivel inconștient nu se poate realiza o corectare clară în direcția consumului cu măsură a alimentelor, dar au trecut totuși zeci de ani.
Să rămân și la judecata mea că mulți sunt doar nesimțiți. Mi-e teamă și mi-e rușine.
Mi-e teamă să judec.
Mi-e rușine să judec. Intru în conflict cu mine însămi. Atunci mă întristez. Chiar să fie mâncarea ultima plăcere a românului?
Nu este adevărat. Nu se poate demonstra, ci doar argumenta. Numărul mare de burți constituie un argument.
De demonstrat putem să arătăm că există români care joacă șah, merg la pescuit, fac canoe pe canalele din Deltă, merg pe bicicletă, ies la muzeu și la teatru, urcă pe munți.
Știu că este nevoie de răbdare, doar că grașii mă fac să-mi pierd această răbdare. Da, am o problemă cu ei, da, știu că avem loc cu toții sub soare, da, știu că unii au probleme de sănătate. Acestora din urmă le cer scuze pentru general.
Îmi pare sincer rău că simt așa, nu vreau, dar prezentul așa mă are, cu ciudă pe grași.
Din nou, îmi pare rău, îmi cer scuze.