Am pregătit un articol nou pentru cei de la Hyperliteratura. Abia l-am expediat, nu a trecut de redacție, dar mie așa îmi place că anunț de acum, fără acceptul echipei, isprava.

Las câteva rânduri pe blog.  În întregime, după publicarea pe Hyperliteratura.

Eu și mulți asemenea mie ne chinuim cu plăcere să facem cartea vizibilă. Dacă ne-am afla la școală am învăța oximoronul. Dar nu suntem la școală. Aferim!
Eu și mulți asemenea mie încercăm.
Uite cartea ca obiect!
Uite cartea ca o sursă de înțelepciune!
Uite-o! Uite-o! Dar uite-o!
Avem și satisfacții. Primim și multă nebăgare de seamă. Un scenariu consacrat iubitorilor de carte. Mă îndepărtez și vă sugerez să vă îndepărtați și dumneavoastră de textul succint.
Am poftă să vă povestesc despre cititori din alt unghi. Schimbați puțin poziția, a trupului, a gâtului, a perspectivei.
Nu-i suport pe cititori! Gata! Nu mai reușeam să o țin în mine și nici să mai plasticizez. Declinul minciunii. Așa se cheamă un eseu de Oscar Wilde. Toate sunt bune și frumoase cu cititorii când se cunosc între ei. Dar până se recunosc, ah, și oh, și băh ce aere!
Adică ei au citit Adorno, Lowenthal sau Moles, iar tu, necititorule, neavizatule, semidoctule, meriți tot disprețul lor. Am simțit de multe ori disprețul cititorilor. În timp, am găsit calea să-i bat cu armele lor și le răspund zâmbind ca mâța la smântână, deși nu am habar cum zâmbește biata pisică.
Măi, măi, dar ce spuneți voi este cumva imperativ categoric?! Și dacă nu recunoaște vreunul inteligența kantiană, mi-am luat revanșa. Adică pe cine dracu disprețuiești tu?

…

Curioși?