Mi se pare greșit să privești pe geam la blocuri. E greșit. Așa scrisesem. Am șters. Am corectat. Mi se pare greșit. Mie, mi. Vine uneori o lumină de culoarea șofranului și blocurile capătă o anumită substanță și un sens. Mi se pare greșit să usuci hainele în camera în care dormi. Mie, mi. Așternuturile albe de pat, întinse pe uscător, pe scaun sau pe ușă, în lumina de culoarea șofranului sau într-o lumină simplă, mă atrag ca orice pânză semnată Picasso.

Îmi place Picasso. Înainte să pot aprecia tehnica, m-am apropiat de chipurile descompuse în părțile elementare: nasul, ochiul, gura. Am auzit. Așa desenam și eu în clasa a V-a. Am primit mesaje. Așa desenam și eu la școală. Mi s-a mărturisit. Așa desenam și eu. Am răspuns. Dar unul singur e Picasso!

Când eram mică, clasa a III-a, clasa a IV-a, m-am opărit la picior. Am rămas fără piele pe laba piciorului. Am ajuns cu tata și vecinul nostru turc, într-o Dacie bleu, dacă nu mă fentează memoria, la o doamnă, un fel de vraci. Înainte să mă dea cu cremă, a muiat o bucată de vată într-un ceai și a stors pe rană. Mi-a luat durerea cu mâna. Am experiența expresiei. Într-un mod similar, contactul cu portretele lui Picasso mi-a luat durerea cu mâna. Să desenezi nu înseamnă să reproduci. Să desenezi este în primul rând o manifestare a simțurilor. E la interior. Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov. Sigur că e mov! Sigur că poți să depășești linia. Sigur.

Picasso m-a ajutat să integrez imperfecțiunile în viața de zi cu zi. Întind așternuturile albe prin casă. Mă opresc. Privesc. Ce desen elegant! Dar eu nu desenez. Eu scriu. Mi-am propus să scriu despre cearșafurile albe, despre farmecul lor. O să vă las acum. E târziu. S-ar putea să încep să bat câmpii. Deja am căscat. Mara refuză să doarmă. Pisicile se aleargă. Nu-mi mai găsesc cuvintele.

Foto: Bogdan Mosorescu