Lecturile copilăriei, cărțile lui Balzac și domnul diriginte, Ștefan Ehling, m-au făcut să cred temeinic în superioritatea morală a cititorilor. Cu această părere fermă am venit la facultate unde am avut primele dezamăgiri. N-am știut ce să cred despre colegele mele care nu citeau cărțile recomandate, ci apelau la rezumatele de pe internet. Am presupus că plecatul de acasă de lângă părinți și îndrăgostelile pasagere cu care ne confruntam fiecare dintre noi serveau ca scuză pentru dezinteresul afișat. Mintea mea nu reușea să priceapă de ce ai veni să studiezi Literele dacă nu citești în primul rând.
Dacă stau bine să mă gândesc, acesta e motivul pentru care eu am ales acestă facultate, deși am fost îndrumată spre psihologie. Fix așa am răspuns: eu citesc. Citesc din clasele primare și nu intenționez să mă opresc.
De la apucăturile teribiliste ale colegelor, o altă observație m-a apucat de nas, dar tot nu m-am îndoit de superioritatea morală a cititorilor. Profesorii universitari, unii, m-au surprins neplăcut prin abaterea de la cinste. Colege care nu frecventau cursurile, care nu învățau, în sesiune luau nota 10. Atunci am suportat primul șoc. M-am holbat la lista cu rezultate minute în șir. Am experimentat furia, dezamăgirea, invidia și neputința, dar am adoptat o atitudine românească. Am glumit. Azi aș face o plângere. Azi aș face ceva, orice. Atunci îmi era frică de profesor care nu m-ar mai fi trecut, gândeam eu, niciodată la materia lui. Părinții m-au sfătuit să-mi văd de treaba mea în orice situație.
Mi-am văzut patru ani de treaba mea. Am citit în primul rând ca un soldat în linia întâi. Studiez Literele, asta e datoria mea. Teoria am fușărit-o de prea multe ori ca să nu-mi fie rușine. Mi-a fost, m-am tratat. Tratamentul venea sub forma unor cărți monument. Datorez diploma și purtării stăpânite. Am ignorat caracterul unor profesori și m-am îndepărtat de colegele pline de minciuni. Unele au ajuns profesoare. Predau pruncilor cu rezumate învățate de pe internet, cu teorii tocite și cu un fel de a fi plictisitor și fals.
Citesc de când mă știu. Scriu de când mă știu. În 2006 s-a ivit Dunia. Cu patru ani la Litere, prima funcție a blogului a fost să-mi ordoneze cunoștințele. Am suportat prima îndoială despre cititori. Gândul m-a pocnit. Faptul că citești nu înseamnă că ești superior celor care nu citesc. Cititul fără detașare de convingerile personale și fără rațiune îți hrănește obtuzitatea. În loc să suporți o lărgire a limitelor, dispari în ignoranță și instincte primitive. Judeci personajele. Te indignează comportamentul caracterelor. Ceva similar cu ceea ce se întâmplă în lume privind corectitudinea politică. Preferi să lași copiii abandonați să crească în centre de plasament decât să ajungă la cuplurile gay. Etc!
De la șocul din fața ușii cu rezultatele de la examen până la dezamăgirea cruntă cauzată de cititori, au trecut ani. Am cedat greu. Am dus un război imaginar dur. Deschidem ferestrele să aerisim în fiecare zi. Citim ca să ne aerisim mințile. Uneori deschid geamul și de afară vine miros de la canal. Nu toți locuim în vecinătatea unei păduri. Atunci te ajuți de la interior cu filtre de aer. E valabil și pentru citit. Nu citiți fără să vă îndoiți de propriile convingeri luate de acasă. Citiți și ridicați întrebări. Fără a ridica întrebări nu acționezi asupra sinelui. Citești sau nu citești, nici o diferență pentru noblețea minții. Faci să treacă timpul. Aduni poze pentru instagram. Te împăunezi. Diploma, experiența și lecturile mă îndreptățesc să te asigur că nu ai nici un motiv de fudulie. Cititorii sunt de toate felurile, inclusiv proști.
Nu te mira. Stai la îndoială!
Foto: Bogdan Mosorescu
