Contrapunct, prezența simultană a femininului și masculinului

Să ne amuzăm puțin, căci este duminică, plus că blogului îi prinde bine o îndepărtare de la Auschwitz.
Am început pe tren romanul Punct contrapunct al lui Aldous Huxley și după 100 de pagini am citit acest dialog delicios.
Deliciul este apreciat din postura mea masculină pe care aleg s-o port în lume uneori. Și vreau chiar să-i dedic acest dialog frumoasei mele prietene, Andra.
Așadar…

...întorcându-se spre soțul ei, îi apucă mâna și se strânse drăgăstoasă lângă el.
– Ții minte acele seri? întrebă ea. În grădina de la Gattenden? Ții minte, Phil?

– Care seri? întrebă el.

– De ce nu mă mai iubești? îl întrebă ea.

– Elinor, ce te-a apucat să vorbești așa?
– Pun o simplă întrebare, continuă el, cu dorința să aflu ce vrei să spui. Iar tu îmi răspunzi, plângându-te, că nu te mai iubesc. Nu reușesc să văd legătura logică.
– Știi foarte bine despre ce vorbeam, răspunse Elinor. Și pe deasupra, e adevărat, nu mă mai iubești.
– Te iubesc, ce să-i fac, spuse Philip, și argumentând (deși știa că inutil), în domeniul dialecticii, își continuă ca un Socrate în miniatură contrainterogatoriul. Vreau să știu neapărat cum am ajuns aici de la discuția inițială. Începusem cu serile și acum…
– Oh, știu că te ferești… Crede-mă, Phil, nu-i mai generos să eviți întrebarea, din contră, e mai crud.
– Dar nu evit întrebarea! replică el. De ce aș face-o dacă te iubesc.
– Da, dar cum? Cum mă iubești? Nu așa ca la început. Sau poate ai uitat.
– Fetița mea dragă, protestă Philip, fii mai exactă. Ai spus doar acele seri și ai pretenția să ghicesc despre care seri e vorba.
– Firește că am, spuse Elinor. Ar fi trebuit să știi. Ar fi trebuit să știi, dacă te-ar mai interesa. De asta mă plâng. Crezi că pot uita acele seri?
– Le-ai uitat complet, adăuga ea pe un ton de reproș.
– Nici vorbă, mi le amintesc, spuse Philip nerăbdător. Atât doar, că nu-mi poți ajusta memoria instantaneu. În momentul când m-ai întrebat, s-a întâmplat să mă gândesc la altceva, asta-i tot.
Elinor suspină:
– Aș vrea să mă pot gândi și eu la altceva, spuse ea. Asta-i nenorocirea, n-am alte gânduri. De ce trebuie să te iubesc atât de mult? De ce? Nu-i drept.

Punct.
Punct cu lectura, nu partea din titlu a romanului. Acum revenim cu câteva rânduri ale mele.
Am râs când am citit și am și împărtășit imediat cu prietena mea Andra acest fragment. M-a întrebat zâmbind ștrengar, bătând din gene de ce îi citesc tocmai ei.
Eu am ridicat din umeri și i-am răspuns cu un așa, parcă.
Dar ce strașnic dialog dintre partea feminină și partea masculină. Nu mă exclud total din partea feminină, dar nu pot să nu adaug, e vina bărbaților că noi nu avem și alte gânduri?

La Vest de Est, la Est de Vest

Săptămâna asta încheiată cu o oră în plus de somn, și-a numărat zilele în Timișoara și cu un festival internațional de literatură.
Miercuri, joi și vineri, la Palatul Baroc, iubitorii și curioșii de literatură au putut să asculte scriitorii lecturând și să intre în dialog cu ei.
Eu am ajuns joi și vineri. Joi seară, în lumina candelabrelor, am ascultat lectura scriitorilor Richard Swartz, Jan Koneffke, Vasile Ernu și Viorel Marineasa. Cel mai mult mi-a plăcut să ascult lectura în suedeză și germană, atunci a fost o desfătare. Deși nu înțeleg nici una din aceste limbi, mă încântă muzicalitatea pe care o descopăr în orice limbă străină mie.
Neînțelegerea conținutului fragmentelor citite de scriitori nu a însemnat o pierdere, ci o accentuare a unei stări de visare.
A urmat dialogul după lectură, întrebările.
În momentul acesta, eu, mai întotdeauna, îmi întorc mintea plecată ca un câine de stână oile. Rag la interior până, clipind, prind două cuvinte al căror sens îmi este în sfârșit cunoscut.
Joi seară a fost plin de studenți. În dreapta mea, multe studente. La dialog au început să plece. Nu i-am învinovățit. S-a vorbit despre comunism; s-a vorbit despre o durere pe care ei nu o cunosc.
Nici eu nu am experimentat comunismul, l-am cunoscut doar din cărți. Jurnalele scriitorilor noștri mi-au schimbat procesul psihic în ceea ce privește regimul comunist în care au trăit părinții mei. Nu aș putea să recomand cuiva Nicolae Steinhardt ca lectură, ci ca un experiment al durerii.
Vineri i-am ascultat pe Vladimir Arsenijvic, Philip O Ceallaigh, Daniela Rațiu și Tudor Crețu.
Pe primii doi i-am ascultat într-o atitudine de visare al celui care ascultă o arie muzicală. La Daniela Rațiu am ascultat cuminte cu bărbia în palmă. Tot timpul mi-a vâjâit în minte prezentarea lui Robert Șerban. O tânără fragilă, feminină, încă un cuvânt care îmi scapă, dar cu o mare forță narativă.
Glasul ușor zaharat al lui Robert Șerban când a prezentat-o pe Daniela Rațiu mi-a dus iar simțurile în afecțiuni deviate. De atâtea ori am senzația că femeile sunt tolerate în această lume, nu neapărat acceptate. M-am certat pentru gândul stupid. Cine ar putea să o tolereze pe Virginia Woolf? Nu, în creație nu este masculin și feminin, doar afecțiunea se mai duce pe masculin și feminin.
Pe Tudor Crețu l-am ascultat cu plăcere. Îmi place cum scrie, deși are un caracter care îmi face năsucul să se strâmbe, forța lui creatoare mi se pare bezmetică.
Tudor Crețu, scriitor, dar și director de bibliotecă, și totuși mie nu mi-a înapoiat o carte pe care i-am împrumutat-o pe fișa mea de la bibliotecă, dar ce are creativitatea cu corectitudinea.
L-am aplaudat după ce a sfârșit, i-am și zâmbit, dar cartea e tot pe obrazul meu.
La dialog nu am mai putut rămâne și am plecat tiptil, în ușoare bocănituri de tocuri.
Acesta a fost pentru mine Festivalul internațional de literatură Timișoara, Ediția I, La Vest de Est, la Est de Vest.