Am plecat odată de la facultate împreună cu un coleg și am parcurs o bucată de drum împreună. Un scenariu atât de comun, dar o întâmplare frecventă în viața socială. Am povestit, ne-am ascultat. Mai târziu, experiența aceasta a devenit un model. Dar au trecut ani până alte întâmplări au făcut din episodul de mai sus un model.
Am stat de mai multe ori la taclale cu prietenele mele despre colegii de serviciu. Persoane necunoscute mie au devenit intime în cunoștințele mele. Printre aceste povești experiență de viață, am avut ocazia să-mi observ prieteni în compania acelor persoane despre care îmi povesteau. Am stat participant lângă prieteni plus colegii lor și am stat spectator lângă prieteni, plus colegi, plus iubiți.
Unu plus unu, plus unu. Aici voiam să ajung, acesta este de fapt începutul. Rândurile de mai sus îndeplinesc funcția didascaliilor în teatru, note înainte de ceea ce urmează cu adevărat să vă povestesc.
Când am stat spectator la o masă cu un prieten plus un coleg, plus iubita, am avut senzația că s-a pornit o ploaie de măști. Fețele se schimbau ca la mimă. La această constatare mi-am recuperat amintirea din prima frază unde colegul meu oscila între povești și confesiuni.
Din confesiuni mi-am însușit o cunoaștere a lui.
Din confesiuni, prietenii mei și-au însușit o cunoaștere a colegilor. Pentru mine, confesiunea are și o funcție de catalizator. Între mine și acel coleg, între prietenii mei și colegii lor s-a impus o anumită intimitate, o acceptare deopotrivă de acordare a încrederii.
Scopul pentru care acorzi această încredere diferă într-adevăr, diferă și de la feminin la masculin, și de la o gândire la alta. Intimitatea rămâne totuși comună.
Intimitatea însă este și fățarnică, intimitatea creează o iluzie pe care cei mai mulți o interpretează prost.
Intimitatea între două persoane nu ar trebui să părăsească zona de confort a celor doi. Spun asta, deoarece observând din margine prietena, colegul, iubita sau prietenul, colega, iubitul, am avut o senzație de început de luptă în prima linie a frontului. Stăteam lângă niște oameni surescitați, entuziaști, încrezători. Colegul sau colega pare să fie cunoscut foarte bine din două perspective, perspectiva amoroasă și cea de amiciție.
După ce am rumegat mult la aceste observații, am ajuns la următoare concluzie. Când aceste întâlniri ajung să se desfășoare în unu plus unu, plus unu, iar perspectivele se gudură, colegul sau colega sunt niște imaturi.
Un om care a ajuns la maturitate stabilește de la început niște limite chiar în confesiuni. În acest punct însă discuția explodează, se mărește ca suprafață, căci intervin factori, educația, cultura, mentalitatea.
Tocmai de aceea, de ceva vreme am acceptat cultura doar ca obiect, obiect ce nu este la îndemâna oricui, stau pregătită să particip la multe asemenea spectacole până la sfârșitul vieții mele.
Spectacolele astea mă bucură și mă întristează, depinde foarte mult de starea sufletească în care mă aflu în momentul acela. Uneori mă ridic și plec, fără explicații, alteori stau și râd ca pisica la bolul de lapte.
Viața chiar e o scenă cu sau fără Shakespeare.