În isteria de dindărătul Nobelului, când toată lumea îşi pierde controlul asupra buzunarului şi cumpără un scriitor, atenţie, Un Scriitor Anume, anume Modiano, anume Munro, anume Svetlana Alexievici, am citit şi eu, după protocolul de mai sus, În cafeneaua tinereţii pierdute.

Interesul meu actual constă într-un cuvânt din titlu. Cafenea. Nu ştiu ce au oamenii, dar cafeneaua ocupă şi a ocupat un loc fundamental în istorie. Parcă atunci când începi să-ţi pui întrebări despre devenire, despre fiinţă şi existenţă, despre cunoaştere, nu o poţi face decât în ambianţa imprecisă a unui local public.

Pentru mine, o cafenea se împarte în climat şi mobilier. Mobilierul atrage, climatul seduce şi te ţine într-o stare bună. E vorba despre conectare şi nu despre convingere. De cele mai multe ori, proprietarii încearcă să te convingă să fii client. Reuşesc uneori, dar la fel de bine eşuează. Cei mai mulţi oameni care deschid uşa unei cafenele pătrund de fapt într-o altă lume, o lume aşteptată să vină în întâmpinarea nevoilor lor.

Pentru unii, e nevoie să se simtă departe de casă. Străduinţa de a reda un mediu familial nu-i va atrage. Casa şi acasă ţin de o identitate mixtă, de haită. Într-o cafenea individul îşi doreşte o libertate pentru a fi el însuşi.

Un proprietar de cafenea, fac abstracţie de patron şi de şef, ar trebui să construiască o identitate arhitecturală, iar cu ansamblul acela de date să se transpună simpatetic clientul. Individul vine să se mute cu mintea într-o cafenea, de la grijile zilnice către el însuşi.

Am deschis ieri uşa unui bistro nou deschis în Piaţa Unirii, DODO bistro. Am pătruns într-o altă lume şi mi-a plăcut. Cum am notat, mobilier şi ambianţă. Despre meniu mi-ar plăcea să scriu, dar se cuvine să mergeţi să gustaţi, nu am competenţe culinare pentru a recomanda. Eu am savurat un burger cu pâine roz, roz de la sfeclă. Nu o să enumăr beneficiile sfeclei. Am înţeles că au un chef, poate el este dispus să stea la poveşti despre legume, chef Georgeo Andrei.

E momentul potrivit, în text, să vă fac cunoscută o intenţie a mea de a face vizibil scriitorul prin obiectele de îmbrăcăminte. Numesc doar, nu povestesc, nu divulg. Menţionez că există o concepţie că scriitorii se îmbracă prost.

Redundant să amintesc de condiţiile de viaţă. Am mers ieri la DODO bistro pentru a face nişte fotografii într-o ţinută aleasă de Anca Bardaş. Cum se îmbracă în viziunea ei un scriitor. Separat despre rochii şi Anca Bardaş într-un text viitor.

Pe urmele lui Modiano, alegeţi cafeneaua tinereţii pierdute după o fericire a arhitecturii, dacă transmite.

DODO promite.