De ce ne controlează viața copilul sărac din noi?

Vizionarea filmului Out of Africa a avut un anumit impact asupra mea. Personajul interpretat de Robert Redford își trăiește viața pe pământ din perspectiva trecătorului. Refuză proprietatea, nu acceptă căsătoria. La Constantin Noica am citit că nu trebuie să-i iei omului proprietatea, ci să-i arăți că nu are nevoie de ea. Pe străzile Bucureștiului, într-un dialog aprins cu Bogdan Mosorescu, am ajuns amândoi la concluzia că lumea modernă nu ne mai permite nici un fel de originalitate, dar ne putem construi un stil.

De fiecare dată când conversez pe teme esențiale, după ce mă înflăcărez în gesturi și vorbire, mi se face rușine. E dublul acela care mă inhibă. O voce de nicăieri îmi atrage atenția că sunt o caraghioasă. Rar o ascult și bine fac! Până azi aș fi înnebunit clar.

M-am schimbat mult în ultimii ani și în același timp am rămas un copil speriat. Tot mai des observ acest copil în persoanele din jurul meu. Unul anume mă irită: copilul sărac. Majoritatea dintre noi suntem o gazdă ospitalieră pentru el. De obicei îl răsfățăm cu lipsurile copilăriei. La mine, de exemplu, o să descoperiți mereu zeci de blugi și de sfetere. Ce m-au necăjit în adolescență aceste neajunsuri!

Când descopăr copilul sărac în adulți, dau un pas înapoi și mă întreb: De ce ne controlează viața copilul sărac? De ce am ajuns la 35 de ani și răspund unor frustrări din copilărie?

Copilul sărac nu reprezintă o glumă, nu-l tratați cu superficialitate și nu-l ignorați. Copiii săraci fac ravagii. România are un copil sărac celebru, Nicolae Ceaușescu pe numele lui.

Dacă unii nu știți la ce mă refer și credeți că bat câmpii, chestionați-vă. Ce lucruri vă cumpărați compulsiv în prezent? Ce acțiuni îndepliniți irațional sub efectul amenințător al angoasei și vinovăției?

El este copilul sărac, copilul speriat, copilul abandonat, copilul respins. Câte reprezentări, atâtea stiluri de viață! V-aș recomanda să mergeți cu copilul la doctor. Un psiholog bun poate face viața suportabilă. Cinicilor, o categorie preferată de mine, le-aș sugera să nu-i mai caute în coarne copilului.

Acest copil e special. Necesită un comportament dur și corect, întotdeauna corect. Cauza episoadelor traumatice din copilăria noastră o găsiți în nedreptățire.

Nu faceți asta! Copilul săract are nevoie de recunoaștere. Hei, știu că ești acolo. Știu că ai suferit. Știu că te-am ignorat. Lasă-mă să te ajut. Te recunosc. Te accept. O să trăim împreună.

Conviețuirea o să fie dificilă. Copilul sărac comandă să fie satisfăcut. La mine vrea blugi și sfetere. Alege contrariul în discuțiile cu partenerul. Plăcerea lui primează.

La maturitate, omul își e dator sieși cu o purtare corectă. Te iubesc, copilule, dar nu mai fac tot ce vrei tu. Am zeci de blugi în dulap. Am dus zeci de certuri. Acum doresc să mă odihnesc, să-mi potolesc zbaterea. Sunt un trecător pe pământ. Mi-au mai rămas maxim 30 de ani de luciditate.

Vreau să mă bucur de ceai, de cafea, de vin, de mâncare, de familie, de prieteni, de călătorii. Vreau să râd înainte de toate. Să râdem înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Într-o zi o să mă umplu de ridicol

M-a urmărit din copilărie senzația nesuferită că sunt cumva o impostoare. Nu trăiesc o viață autentică sau nu permit una. Totul se întâmplă în altă parte, altei persoane. Incapacitatea de a-mi exprima bucuria m-a pus pe urmele ideii de dublu.

Cunoașteți explicațiile amuzante despre câinii de talie mică. E rău, dar ține în el! Sintagma am aplicat-o pe mine. Mă bucur, dar țin în mine. Doar că uneori intensitatea senzației mă copleșește. Nu par să țin în mine un sentiment. Țin în mine o persoană, un dublu. Dublul nu-mi permite nici un sentiment autentic, nici o izbucnire de bucurie. În general bucuria mi-o strică. La nervi îmi permite o desfășurare grandioasă.

De ce sunt o persoană atât de nervoasă? M-am chestionat intens. Am formulat pentru terapie. Am învățat să trăiesc cu.

Alte persoane, la fel ca mine, nu-și pot exprima bucuria, nu știu să accepte un compliment. Indiciile ar fi: fâstâceala, evitarea contactului vizual, râsul și anecdota. Nu mă mai interesează ce este de făcut. Mă omoară însă curiozitatea. Cum am ajuns așa?

Senzația cumplită de inautenticitate am pus-o pe seama stimei sine și a admirației purtate unor mari personalități. Ce viață au dus unii! Le invidiez talentul, disciplina, ambiția, inteligența, manifestările, bolile, persecuțiile, eșecurile, recunoașterea! Uneori biografia lui Sade îmi smulge un oftat, iar Sade a petrecut prea puțini ani în libertate pentru a fi invidiat pentru originalitate. Doar că fix asta este, toți pe care îi admir și-au fost fideli. Marchizul de Sade a trăit 12 ani în libertate, dar a fost cel mai liber om al vremurilor sale.

Marile personalități s-au eliberat de jugul convențiilor, de ipocrizia bisericii, de plictiseala căsniciei. Marile personalități au trăit deplin fără grija zilei de mâine. Ziua de mâine ucide orice spirit aspirant la originalitate.

Zeul eliberator este firește banul. Bugetul permite fidelitatea sinelui. Oamenii devin iertători și înțelegători în prezența bogaților. La mine în cap am trasat două categorii: bogații și oamenii cu bani. Fac referire la cetățenii vremurilor actuale. Bogații nu țin să arate că au. Ei au pur și simplu, la fel cum regii erau unși de dumnezeu. S-au născut privilegiați. Oamenii cu bani țin să arate. Ei nu au avut pur și simplu, n-au fost unși, s-au uns în timp cu toate alifiile. Nu s-au născut privilegiați, și-au acordat avantaje deosebite prin atrofierea decenței și sporirea mârlăniei.

Caut să mă eliberez. Îmi doresc să-mi fiu loială. Mă tratez de acel dublu acaparator. Eșuez în episoade din rutina zilnică. O vizită pe care nu vreau s-o fac, o relație impusă de societate, o constrângere familială, o frică de ridicol.

Într-o zi o să mă umplu de ridicol. Atunci o să fiu cu adevărat liberă.

Da, sunt un libertin!, a declarat Sade.

Da, mi-am fost fidelă!, o să declar eu.

Foto: Zenobia Lazarovici