De câte ori ajung în București, rar ce e drept, dar nu și în ultimele luni, întotdeauna caut să profit la maxim de ofertele lui culturale, expoziții, muzee, teatru, cafenele. De câteva luni cer însă foarte exact, vreau o piesă cu Manole, cu Marius Manole.
Săptămâna trecută am văzut două piese în care joacă actorul, Însemnările unui nebun și Oscar și tanti Roz.
Bineînțeles că această plăcere a mea, aproape slăbiciune nerecunoscută, a început să atragă diverse glume pe seama mea.
Vrei să te ridic să te vadă și pe tine, Manole?
De fiecare dată zâmbesc și foarte rar mă apăr. Mi se pare firesc să fiu încântată și să mă las încântată de actor, sunt fete care leșină după actori care joacă vampiri, mie de ce nu mi-ar plăcea să stau și să mă păstrez un pic amorezată de Marius Manole?!
Marius Manole este înainte de toate un foarte bun actor și se bucură de tot respectul meu, dar nu o să încerc acum să scriu despre talentul lui, ci despre o ciudă a mea.
Blogul acesta e bolnav de eu, de eul meu care uneori creează atâtea crize psihicului meu.
Revenind la Marius Manole, la o interpretare a lui, cea din Însemnările unui nebun, vă mărturisesc că în timpul piesei s-a tuns puțin. Nimic extraordinar, de acord. Dar Marius Manole joacă piesa aceea de o perioadă de timp și urmează să o mai joace. De fiecare dată își ia puțin din păr. Personajul o face, iar pe scena nici Manole nu cred să aibă habar că este Manole, ci doar personajul căruia îi dă viață. Asta e talentul, diferența dintre cabotini și oamenii cu stea în frunte.
Înainte de a merge la București, am citit o carte despre viața lui Ernest Hemingway, iar în timp ce personajul lui Marius Manole se tundea, mi-am amintit de Hemingway, de viața acestuia, de personalitatea lui.
Marius Manole și Ernest Hemingway, două personalități care, după părerea mea, nu trăiesc pentru artă, ci ei însăși au început să manifeste artă. Cumva talentul lor, harul de la Dumnezeu a devenit autonom. Independent de ființa lor, talentul i-a mistificat în veșnici mijlocitori de entuziasm pentru aceia din jurul lor.
Și eu? Totuși despre mine e vorba aici, nu despre Hemingway, nu despre Manole. Și eu ce fac pentru scrisul meu?
Cu ciudă, cu regret, cu o furie oarbă pun capul jos. Eu trăiesc pentru artă, dar nu mă dedic ei cu toată ființa mea. Poate o femeie după ce a devenit mamă nu o să mai cunoască niciodată egoismul în simțiri. Iubesc cu disperare mogâldeața mea de fetiță care uneori îmi cuprinde obrajii și îmi zice zâmbind cu ochii că e vrea să mă facă fericită, iar eu, uitându-mă la minunea din fața ochilor îmi accept drama asta, drama de a pune scrisul uneori pe locul 2.
Tot ce pot să fac este să accept și să împac două iubiri fără concurs.
Invidioasă pe Hem
Încep să dezvolt o fascinație pentru Hemingway. I-am citit două cărți, Bătrânul și marea și Pentru cine bat clopotele, prima cu ani în urmă.
Nici azi, conștientă și puțin alarmată de admirația mea pentru el, nu pot afirma că m-a cucerit ca scriitor.
Viața lui însă, volubilitatea, forța lui creatoare, încrederea, îngâmfarea, căsniciile lui mă umplu de invidie.
Recunosc, sunt invidioasă. Viața mea e plină de compromisuri. Aș vrea uneori să pocnesc ca un mugure pe o creangă, dar mă opresc în ochi, în ochii oamenilor care mă înconjoară.
Cărțile tale, lumea ta, lumea ta nu e viața ta, nu e realitatea.
Uneori am zvâcniri însă, nu-mi pasă și mă las entuziasmată și de o aripă de fluture, de un zbor al fluturelui pe care îl urmăresc din prezent într-un prezent închipuit.
Și atunci apar lupi moralizatori. E o expresie asta, lup moralizator. Plec capul atunci cu umilință, cu ciudă.
Mă retrag din nou în cărți, uneori în scris, și scriu exagerat de puțin, viața lui Hemingway e un argument.
Poate totuși o să fiu motivată de viața lui și de o pânză de-a lui Yeats, Greaf, la care m-am zgâit minute în șir la Galeria Națională din Dublin. Nu am habar cum a știut Yeats că a terminat de pictat.
Îi e cam greu psihicului meu să se alinieze în toate salturile astea de conștiință.
