Am rămas în urmă cu povestitul cursului de filozofie. Ignorați absența unui program al acestui curs, face afirmația de mai sus falsă, dar aveam nevoie de o introducere.
Revin, cum am promis prin aprilie, să vorbim despre condamnarea omului la libertate cu Nietzsche, Sartre, Camus, Beckett, Ionesco, Gombrowicz.
Să ne suflecăm mânecile și să ne concentrăm pe existențialiști.
FRIEDRICH NIETZSCHE a trăit între anii 1844 și 1900. A devenit faimos prin răsturnarea valorilor pentru ca dezvoltarea celor puternici să nu mai poată fi împiedicată.
Pentru Nietzsche creștinismul și tradiția filozofică s-au întors de la lume. Rămâneți credincioși pământului.
Dumnezeu a murit vine de la Nietzsche, iar mie o să-mi aducă aminte pentru totdeauna de dirigintele meu, Ștefan Ehling.
JEAN PAUL SARTRE a trăit între anii 1905 și 1980. El a dat tonul în existențialism pentru publicul larg.
Frecventa cafenelele unde și-a întâlnit partenera de viață, Simone de Beauvoir, și ea filozof existențialist.
Sartre: existențialismul este un umanism deoarece pornește de la om însuși. Conceptul cheie în filozofia lui Sartre este cuvântul existență. Omul este singura viețuitoare conștientă de existența sa.
Lucrurile fizice sunt doar în sine, omul este pentru sine. A fi om este altceva decât a fi un lucru. Existența precede esența.
Esența semnifică natura acelui ceva, iar omul nu are o asemenea natură, se creează pe sine însuși. Nimic nu-i este dat omului dinainte. Intrebarea despre sensul vieții nu are nici un sens pentru Sartre. Suntem condamnați la a improviza. Noi decidem cum vrem să trăim. Când nu descoperim nici un sens, ne cuprinde angoasa.
Înstrăinarea omului duce la disperare, plictiseală, silă și absurditate.
Omul este condamnat la libertate, a scris Sartre. Este condamnat, pentru că nu s-a creat el însuși și totuși e liber. Căci o dată ce a fost aruncat în lume, el este răspunzător pentru ceea ce face.
Sartre demonstrează că omul nu-și poate repudia răspunderea pentru ceea ce face. Noi decidem că trebuie să mergem la lucru, devenind astfel un om impersonal al masei.
A exista înseamnă a-ți crea propria existență. Conștiința nu este nimic înainte de a simți ceva. Conștiința este întotdeauna conștiință a ceva.
CAMUS, BECKETT, IONESCO și GOMBROWICZ prezintă absurdul. O reacție față de teatrul realist și arată lipsa de sens a existenței. Nu vă grăbiți!
Absurdul nu are scopul să fixeze lipsa de sens, din contră, provoacă la meditația unei existențe adevărate și personale.
În absurd omul este reprezentat așa cum este, în situații triviale.
Oamenii se lasă manevrați fără să reacționeze. Absurdul pretinde reacție.
Aici sfârșește Cursul de filozofie povestită urmat după cartea lui Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.
Mă declar existențialistă.
Vă mulțumesc din suflet tuturor care ați reacționat la curs și o să revin cu Populații ale lumii.
