Am așteptat vârsta de 30 de ani la fel cum am așteptat vârsta de 18 ani, cu surescitare și cu speranță.
La 18 ani, am așteptat în iluzii libertatea care amăgește adolescentul. Cumva parcă 18 ar putea rupe lanțurile cu care ne-au împodobit părinții. A doua zi am constatat că nimic nu s-a schimbat.
Azi mi-e teamă de a doua zi după 30 de ani.
Vârsta asta am așteptat-o într-o promisiune, nu în iluzie. Azi am lanțuri foarte lungi și par liberă. Orice om vrea să pară liber, nu să fie neapărat în fapt. Concluzia poate fi simplă, o viață facem alegeri în funcție de o iluzie.
Cineva mi-a promis, cu o vorbă profetică, că 30 o să fie vârsta mea completă. La 30 o să fiu bujor de câmp, liliac alb în ianuarie, deplină, perfectă, absolută.
Cu siguranță 30 de ani o să mă surprindă perfectă ca femeie, relația mea cu mine ca femeie e cuprinsă în această sintagmă. Relația mea cu mine ca om mă agită însă. Mă paște o criză de personalitate, simt pur și simplu mișcarea la interior, se mută gânduri, se schimbă păreri, apar idei noi.
Uneori chiar nu știu cum reușesc să rămân mută când gâlceava de la interior pare să-mi mute maxilarele.
Iar acum, în gâlceavă, cu teamă, cu speranță naivă, pândesc ziua a doua. A doua zi după Crăciun, Crăciunul propriu și personal al genului feminin. O să mă privesc în oglindă și o să întâlnesc același chip, cu câteva riduri, cui îi pasă, dar privirea? Dincolo de oglindă, dincolo de căpruiul ochilor, o să-mi fie rușine.
Ce-am făcut cu viața mea?
Ce-a făcut viața mea din mine?
M-am pierdut în general, nu mi-am descoperit individualul, maladiile lui Noica răspund la unele întrebări, dar nu se potrivesc întru totul rănilor mele din copilărie sau educației mele universitare.
Uneori cred cu certitudine că tot ce îmi lipsește și tot ce vreau de la viață este armonia, dar mă mut repede rațional și sentimental din acest bluf de caracter, căci uneori râvnesc la profesie, alteori mă atrage gospodina, de multe ori izbutește feminista, de fiecare dată mă năpădește nimicul, nimicul lui Pessoa, nu sunt nimic. Nu voi fi niciodată nimic. Nu reușesc să voiesc să fiu altceva decât nimic. În rest, țin strânse în mine toate visele lumii.
Poate începând de a doua zi ar trebui să accept că armonia mea și echilibrul stau tocmai în acest haos sentimental, să mă accept cu toane, dar mai ales să mă accept modestă. Dar cum, cum? Întâmpin aici aceeași dificultate ca la iertare. Eu zic te iert, dar nu am habar cum să fac asta. Eu mă accept modestă, dar nu am habar cum să mă lepăd de toate așteptările mele pe care mi le-am ridicat copil fiind.
A doua zi după 30 de ani, mi-e imposibil să nu mă agăț de vorba aceea profetică, să nu sper, de aceea mi-au rămas niște zile zbuciumate de trăit.
Ultimul zvâc al femeii
E ceva cu mine sau între mine și un drum făcut cu mașina. Întotdeauna o stare de mulțumire intensă se instalează în momentul în care m-am pus la drum.
Mă simt fericită și chiar sunt fericită.
Nu am habar de ce psihicul meu e atât de intim cu un mijloc de transport. Gândindu-mă acum la Freud, la analizele lui, pot face o presupunere. În copilăria mea, cele mai frumoase momente cu familia au început cu un drum, concedii ale părinților pe care le petreceau cu noi în diferite stațiuni ale țării.
E o explicație pertinentă care poate descrie plăcerea mea dintr-un drum cu mașina. Un drum cu mașina, cu condiția să fiu singură, îmi permite foarte mult să mă gândesc la ceilalți, eu în raport cu ceilalți.
Mă judec, mă dojenesc, mă încurajez, iau decizii, mă îmblânzesc, mă încrunt și zâmbesc. Uneori ies de pe partea carosabilă, căci visez cu ochii deschiși. Asta constituie o mare prostie și sunt conștientă, la fel de mare ca aceea de a-mi lua ochii de la drum să mă privesc în oglindă. Nu mă rujez, dar înfiripez un dialog cu proprii ochi.
În ultimul timp mă privește o femeie, iar sufletul meu începe să se ghemuiască ca un câine ud care în sfârșit a găsit un loc uscat.
Cunosc femeia care mă privește, dar nu o recunosc. Eu ieri am întins rușinată un buchet de flori învățătoarei mele. Ieri am plâns pe coridor, deoarece am uitat vocabularul acasă, iar doamna profesoară de română ne pedepsește cu un 4 în catalog. Tot ieri am fost în vizită la prietena mea pentru că a lipsit de la școală fiind răcită și sigur ieri sora mea mi-a făcut cu mâna din tren că a plecat la Timișoara la facultate lăsându-mă cu un copleșitor sentiment de singurătate.
Nu, nu recunosc femeia.
Dar tot ieri, îmi amintesc acum, am stat așezată pe marginea patului când ceva cald m-a determinat să mă ridic. Mi s-a rupt apa, căci ieri, într-o sală cu o lumină puternică, un bărbat un ochi albaștri și păr alb, mi-a pus o bebelușă pe piept.
Ieri s-au întâmplat toate astea, ieri am mers în clasa I primară și ieri am născut o bebelușă, dar tot nu recunosc femeia care mă privește.
Zâmbește ca mine, se încruntă ca mine, chiar își lasă puțin capul într-o parte ca mine. Trântesc oglinda, strâng de volan, accelerez, dar femeia e tot acolo în singurătatea mea fizică. Mă irită ochii aceia înțelegători. Atitudinea ei chiar mă înfurie. Ah! Un zvâc. E ultimul zvâc al femeii. Cu simțirile de copilă, cu un chip de madonă, madonă ca perfecțiune feminină nu mironosiță, femeia oferă ultimul ei spectacol. E perfectă. Femeia la 30 de ani e perfectă, nu schimbă prefixul, ci se desăvârșește. Puternic creatoare, puternic conștientă de sine, femeia câștigă un război care nu a existat niciodată.
Acceptă copila de la interior, acceptă chipul care îi revine de la exterior și pășește victorioasă.
A câștigat fără să știe că a participat la vreun concurs, dar mai ales nu știe ce a câștigat, e un câștig fără obiect, fără scop, doar un câștig al femeii la 30 de ani. La 30 de ani ești femeie și tot ce înseamnă și aduce cu sine femeia.
Zice Dunia
Ca femeie stau bine, ca om am de muncă.
