Poate v-am mai povestit. Oricum reiau povestea și de, și de nu. La o sindrofie m-a abordat un domn că mă știe. Ești de la Severin? Sunt. Dar nu chiar de la Severin? De la Severin. Da, dar nu de la, de pe lângă. De la. De undeva de la sat? De la. Ești sigură? Insistența și rânjetul au transmis minții mele că domnul considera că trupul mi l-ar cunoaște mai bine, nu pământul unde am copilărit. L-am asigurat cu cel mai grețos ton că nu mă cunoaște de nici un fel. O a treia persoană care a observat schimbul de replici, surescitarea craiului consumat și furia mea s-a apropiat de mine și l-a scuzat. Iartă-l, te rog, a băut și e director la.

Nu l-am scuzat pentru că nu am vrut. Și nu l-am scuzat pentru că mi s-a transmis că e director. Am reacționat ca un copil. Și dacă e director ce?

Ei bine, în ultimii doi ani m-au năpădit funcțiile cunoscuților și prietenilor. Doctori, directori, manageri, șefi mi-au atras atenția în loc de persoane. Identificarea și importanța prin funcție nu-mi sunt și nu mi-au fost străine. Mereu am observat cum se transformă comportamentul unei persoane în funcție de locul de muncă. Limbajul e afectat și el. Pronumele personal se insinuează în instituție, corporație, birou, spital, echipa. Mie, mi peste tot. Acțiunea îi aparție dativului. Mie. Cui? Mie. Mi se face, mi se drege, mi se urcă și mi se coboară.

În urmă cu două decenii, râdeam când auzeam. În urmă cu un deceniu, cu o misiune necerută pe umeri, duceam discuții în legătură cu delirul de grandoare. Azi îl numesc delir de grandoare și mă consolez cu persoanele care își transformă frustrările în zile calde de toamnă. Și atunci, și acum, aud că frustrările îmi provoacă opărirea din purtare. Eu reprezint eșecul. N-am făcut nimic cu viața mea. N-am făcut. Ca să fie clar, nu am construit nici un castel de nisip în jurul meu. Cum ar trebui și cum este le-am împăcat. Nu pretind. Mă străduiesc să fiu fericită.

O să las moștenire copiilor mei cărțile din fotografia atașată textului. Biblioteca e de la Insidecor. Să prețuiască și gustul mamei lor. O mamă importantă prin muncă nu or să aibă. Mi-am dorit. Îmi doresc. Cert este că nu o să câștig Nobelul și doar în direcția scrisului fac eforturi deosebite.

Înconjurată de oameni cu funcții, îmi trăiesc ratarea cu voluptate. Poate într-o zi o să mă uimesc pe mine și o să scot acel roman care mă bântuie. Poate o să mă joc de-a funcția. O să defilez cu importanța. O să fiu scriitorul. Și cum v-a venit ideea personajului? Oh, dar eu scriu într-un singur fel, plasticizez. Trăirile le înfloresc. Atâta tot.

Foto: Bogdan Mosorescu