O valiză pregătită mereu de călătorie nu am. Sub patul meu am doar cutii de pantofi. O valiză imaginară dețin totuși. Când se întâmplă să pornesc la drum neplănuit, am ceva gata. Dispoziția e mereu pe poziții susținută de acea cutie închipuită cu cele necesare.

Așa m-am pornit la drum săptămâna trecută. La Regensburg, în Germania, am coborât din mașină și mi-am îndreptat oasele. În liniștea nopții, încheieturile au pârâit înainte să-mi îmbrățișez prietena ajunsă lângă mașină înainte să o sun să iasă. Pentru mine Germania înseamnă tatăl Marei și prieteni. Pierd constant oameni dragi în fața acestei țări. M-am obișnuit.

Avantajul constă în vizite. Germania rămâne cea mai vizitată țară de către mine. Am sentimente amestecate. O resping ca reședință, dar o descriu ca pământul unde au luat naștere basmele. După nașterea Marei, m-am opus mutării. În prezent rămân pe poziții, deși tatăl Marei insistă. La fel ca în filmul Lassie. Pentru a avea câinele, omul bogat cumpără întreaga familie. Ați înțeles bine, m-am comparat cu situația lui Lassie.

La Regensburg am ajuns a doua oară. E un oraș fermecător. În primul rând are Dunărea. Am crescut într-un oraș la Dunăre. Fluviul ăsta mi-a marcat copilăria, mi-a înfrumusețat-o, mi-a provocat neliniști și întrebări, m-a distrat, m-a ferit de crunta plictiseală a adolescentului provincial. Dunărea la Regensburg nu e măiastră ca în România, dar are malul plin de verdeață și ordonat. Străzile orașului, micuțe și pavate cu piatră, întrețin atmosfera magică a basmului. Cafenelele și magazinele dichisite caută să fie plăcute ochiului. În nici un moment nu te lovește gândul că proprietarul are doar un interes financiar de la client. Proprietarul se folosește de toate mijloacele pentru a fi admirat de client.

Împrejurimile Regensburgului, Walhalla și Kelheim, m-au bucurat și m-au întristat. Mi-am reamintit aprecierea lui Lucian Blaga. E firesc să vezi un tractor muncind pământurile Elveției. Nu miră pe nimeni. Acasă nu surprinde pe nimeni o arătare ca Muma Pădurii în curțile țăranilor. Popor majoritar de țărani, mereu ne-am decorat sărăcia. Bunicii mei au locuit într-o casă de chirpici, dar pernele erau albe, scrobite, aranjate.

Mă îndreptam spre o toaletă publică de la Walhalla când rememoram cele de mai sus. Am împărtășit cu prietena mea. Mi-a surprins ușoara iritare. Am intrat lângă cabina de lângă ea, dar am continuat să vorbesc. N-am păstrat liniștea în singurul loc unde și regele merge singur. Defularea a continuat. Nu corupția mă disperă în România, ci lipsa ordinii. Poți fi sărac și ordonat. Cred că atunci m-a bufnit râsul. Am devenit conștientă de situația caraghioasă. Filozofie într-o toaletă publică despre frustrările mele de româncă care refuză să plece din țară. Totul e mai ușor cu bani, înțeleg asta. Ordinea se face mai bine. Dumnezeule, chiar și iubirea e mai ușoară atunci când ai bani. Am râs din nou atunci. Asta e bună, s-o țin minte, s-o pun pe blog! Am tras apa automat, mințile îmi plecaseră, descriam o stare catatonică. Oglinda mi-a redat stupoarea mentală. Mi-am scuturat capul, mi-am spălat mâinile și am ieșit împingând ușa cu corpul. Nu ating ușile băilor indiferent unde mă aflu, chiar și în Germania aranjată la linie, ordonată și disciplinată.

Ce știu microbii despre ordine și disciplină? Nu știu nimic.

Am privit peste umăr, am coborât o ușoară pantă până la parcare, am plecat să mâncăm.

Să mâncăm. Să bem. Să râdem. Să facem sex. Să repetăm.