Am promis că revin cu articole despre Gaudeamus. Am un plan, dar o să-l amân. Nu vă port cu vorba, pe cuvânt!

Îmi doresc să scriu despre îmbrăcăminte. Înainte de a începe, din cauza vremurilor, reamintesc ce fel de persoană scrie pe acest blog:

1. O feministă.
2. O susținătoare a căsătoriilor între persoane de același sex.
3. Aprob avortul.
4. Necredincioasă sau atee.
5. Am o părere fermă despre relația părinte-copil, iar copilul este de la naștere o altă persoană. Fiecare își trăiește propria viață.
6. Etc.

Aș putea să prelungesc lista, dar am atins durerile acute din prezent. Acum o să mă adun și o să mă concentrez pe subiect: îmbrăcămintea.

De ce construiesc un text despre articole vestimentare dacă blogul urmărește să aducă în față literatura, istoria, filozofia, psihologia? Deoarece interesul meu pentru literatură nu exclude îmbrăcămintea. Îmi place să mă îmbrac frumos.

Am spus și repet, am avut o bunică croitoreasă. Mama mea, o femeie frumoasă și blândă, a purtat hainele într-un anumit fel, bine aranjate. M-au expus, mama și bunica, la mătase, catifea, tafta, dantelă, bijuterii, pantofi cu toc.

În adolescență, ca orice organism puber, dar cu personalitate, m-am împotrivit educației de acasă. Am purtat tricouri și maiouri scurte, tocuri nepotrivite, croieli neinspirate. Lent am ajuns să am un stil. Am respins învățăturile de acasă, le-am anulat, apoi am început să aleg ce mi se potrivește. Puteți să vă imaginați o plajă plină cu scoici din care alegi doar ce îți corespunde fizic, dar și psihic.

În primul rând am renunțat la ornamente sau zorzoane în îmbrăcăminte. Confortul a fost scopul. Mi-am studiat îndelung corpul. Mi-am acceptat defectele și am decis să le iubesc. Am o relație tandră cu picioarele mele, eu și tibia ne-am făcut una. Cu cât mi-am îmbogățit mintea mai mult, cu atât am îndrăznit să mă arat fizic așa cum sunt. N-am ajuns pe lume cu numerele unui model, dar am reușit să mă tranform într-un model de câte ori am avut chef. Articolele de îmbrăcăminte pot favoriza sau defavoriza. Am hotărât să lucrez în favoarea mea.

Plusuri și minusuri, am dezvoltat un caracter feminin și elegant. A trebuit să accept și categoria de gen, o perioadă mi-am dorit să fiu băiat și consideram că am pierdut mult născându-mă femeie. Educația mi-a demonstrat că simțirea mi se tragea de la o societate patriarhală.

În ani, foarte încet, subliniez lentoarea, am potrivit un anume fel de a fi.

M-am îndepărtat de părinți. Nu sunt părinții mei și nu o să devin ceea ce mi-au repetat ei că o să ajung.
Mi-am acceptat defectele fizice.
Am recunoscut limitele intelectuale.
Mi-am studiat corpul.
Am gafat.
Am ales feminitatea și eleganța.

Astfel construită, am început să fac comentarii publice despre îmbrăcămintea urâtă a oamenilor la teatru, spectacol de balet, operă etc. Am observat că unora le este rușine cu hainele frumoase. Îmi pare o situație asemănătoare cu clișeul frumoasă, dar proastă. Nimic mai fals. Nu așa funcționează genele. Prostia fetelor frumoase își are o explicație în lene. Un intelect needucat își pierde orice putere.

M-am întrebat: de ce le este unora rușine să se îmbrace frumos? O haină purtată și nu aruncată pe corp dovedește un caracter superficial? Haina frumoasă, semnată sau nu de un designer e vinovată de prostia umană?

Să mă îmbrac pentru moment, aici m-au dus educația și autoeducația. La teatru îmi pun o rochie neagră. Nu vă luați de culoare, eu prefer negru. În parc aleg blugi și tricouri de bumbac. La conferințe sacouri. La cluburi paiete. Etc.

Momentul și haina, haina și momentul.

Nu o să mă opresc din a scrie despre îmbrăcămintea frumoasă. Că mă găsiți superficială, provincială, critică, bunicuță, o să fac față. Cred în îmbrăcămintea frumoasă ca într-un aspect care ne ajută la supraviețuire. Nu o să cedez din cauza comodității majorității. Merg mai departe. Și nu am adus în discuție factorul sexual. Exact. Tot timpul este vorba despre sex. Și totul ajunge la sex. Am timp însă. Abia am declarat începutul războiului fără victime al hainelor urâte la spectacole.

Start!