Vă mai amintiți despre planul meu de a transforma blogul într-o redacție? Dacă ați uitat, vă aduc aminte. Primul colaborator este Cornelia Iordache. Am publicat din partea ei articolul: Dunia are oaspeți: Ne vedem în parc.
Azi revin cu o continuare. Îmi place să fiu un om de cuvânt. Vă las în compania cuvintelor ei.
Antrenament
Parcul e al tuturor. Și atunci, unde-i puștimea? Ce o împiedică să iasă? Să fie aerul aspru ce sfredelește înghițitoarea și zgârie pielea mâinilor? Eu de când mă știu, mai mult pe-afară. De aia mă țin încheieturile, de la vitamina D. Da’ care-i treaba mea? Fiecare cu socotelile lui. Vorba aia, nu poți și cu popândău’ în sân, și cu urechea plecată. Eu ce ma bucur, că nicio adiere nu-i. Tot bâiguia Ilie și o putea ține așa în neștire dacă nu l-ar fi dezmeticit porumbeii ce coborau la popas în crâng. Grrrr, golanilor, grrrrrr! Vreți, să-mi stricați treaba? Filiform, cu pleșuvia ascunsă de o bonetă decolorată, ciupește câte o frunză care a păcălit dinții greblei, de aici de dincolo și o adăugă, cu dibăcia unui pasionat de domino, în vârful mormanului de vegetație de la buza aleii. Maldărul brun-gălbui-roșcovan amenință să se reverse în orice moment și s-o apuce în toate zările la un simplu strănut. De ar fi înaripații singura lui supărare. Din când în când, îngrijitorul aruncă ocheade către vlăjganul de pe bancă despre care știe prea bine două lucruri: că se dă isteț în versuri și e mai mereu cu mucii-n batistă. Despre cine să lege el cuvinte în carnețel când nimeni altul nu-i? Haimana fără ocupație! Și cine știe cât ar mai fi suduit Ilie, în loc să-și adune frunzele în sacul de gunoi pe care-l îndoia în palme cu oftică, dacă nu s-ar fi ivit o noua primejdie.
Când colo, vai! / Doar ce coborî unu’ din tramvai / Craci. Un crac aruncat./ Atinge solul și țuști celălalt./ Salt după salt în cascadă aruncat./ Un doi un doi. Respirație transpirație admirație./ Pantaloni mulați./ Trupul îi pare turnat./ Namilă. Fiară. Picioroange-n colanți./ Doi colți de fiară mușcă din pavaj./ Genunchi flexați. Încăierați./ Fâs-fâs fâs-fâs fâsăie fâșul la subraț./ Atletul-n viteza e antrenat./ Lasă în urmă pinii./ Le tremură crengile./ Ocol dă foișorului./ Trece prin spatele bustului arhitectului./ Ca însăși stafia cimentatului./ Și uite-l cum se apropie./ Abia acum își intră în mână./ Ele. Cataligele./ O curbă și iată-l lângă morman./ Mai abitir dă din craci./ Fâs fâs fâsâit în draci.
Dar exact când poetul se pregătea de un final apoteotic, se produse naufragiul. Alergătorul în toată splendoarea lui, se opri să-și verifice ritmul cardiac pe brățară. Duceți bine, v-ajută genunchii, îl încurajă Ilie neinvitat, frecându-și sprâncenele brăzdate de broboane de sudoare. Celălalt schiță un salut binevoitor însoțit de un ușor gâfâit și trecu mai departe în pas lin. Ilie răsuflă ușurat, convins că numai vremea rece care-i ține pe copii în case a pus frână cracilor namilei și i-a salvat grămada. Dar când se întoarce, vai! Un pâlcul de porumbei scormonea cu ghearele filiforme frunzele puse la pământ. Vorba aia, nu poți și cu ochii după fluturi și cu mămăliga pe foc. Sau cealaltă, te ferești de cal dar tot iepurele te calcă pe cizmă.
Pe curând, în parc!
Foto: Adrian Oncu
