M-am oprit. Nu mai caut nici un sens în viața asta a mea. Îi dau uneori felurite semnificații. Ezitai puțin când tastai felurite. Inițial gândisem într-un alt sinonim. Primul gând poate fi doar una dintre alegeri.
Mă împac.
Dacă m-am oprit, acum mă împac.
Cu aceeași viața, viața mea.
M-am oprit să caut un sens vieții mele și mă împac cu viața mea. Decizia aceasta mi-a afectat cumva câinele, când mă zărește, pe lânga sărut, îmi caută mâna, își bagă singur botul în umezeala palmei.
De ce e atât de supus dulăul meu cu ochi albaștri încă nu știu. Cum nu știu de ce mă tulbură nespus Pastorala lui Beethoven.
Am dezvoltat o obsesie. Muzica urlă și umple liniștea casei. Muzica asta urlă și umple neliniștea ființei mele.
După o săptămână în Italia, undeva în Liguria, există chiar și o mare liguriană, alcătuirea mea la care am muncit s-a năruit ca un castel de nisip. Am cedat din nou nervos. Calmul aparent, detașarea afișată, înțelegerea și compasiunea s-au dus într-o secundă, într-o privire nebună, pierdută.
Iau totul așa cum este.
M-am lamentat, mi-am plâns de milă bineînțeles. Munca mea, străduința, cărțile, oamenii, muzica, tot ce m-a ajutat s-a pierdut.
M-am oprit.
Nu mai caut un sens vieții, atunci de ce dau atâta sens unei crize? Îi dau sens, importanță, o investesc cu puterea unui subiect.
Eu sunt subiect.
Eu sunt puterea.
Eu am puterea.
Eu sunt. Eu am.
Eu.

Punct.

Notă: acesta e un text pe care nu-l recitesc pentru publicare. Îmi cer scuze pentru greșeli de orice fel.