Am răsfoit ieri cartea lui Ilie Gyurcsik, Paradigme moderne: Autori-Texte-Arlechini. Am răsfoit şi am citit primele pagini. Am subliniat următoarea propoziţie: sensurile în care sunt folosite în limbă unele cuvinte. Am pipăit pagina, privirea s-a fixat într-un punct pe perete, iar gândurile s-au centrifugat. Au fugit pur şi simplu de centru. În margine de gând, s-au ivit din nou femininul şi masculinul. Cum investeşte, pe categorie de gen, fiecare individ cuvântul?
Comunicarea e grea, iar femininul şi masculinul o fac de foarte multe ori imposibilă.
Sensurile cuvintelor, investiţiile personale, dar mai ales de gen, adâncesc conflictul dintre oricare ea şi oricare el.
Conflictul, dar mai ales confuzia care porneşte de la sensul cuvântului devine foarte uşor de sesizat mai ales la copii.
Chiar ieri îmi povestea Mara, foarte necăjită de altfel, că o prietenă i s-a adresat cu urâto. Cunoscând părinţii acelei fetiţe, ştiu că sensul acelui urât este folosit cu drag, deformat prin a sublinia tocmai contrariul.
Să explicăm incongruenţa unui copil de 4 ani. Eu am încercat, aşa cum am încercat de foarte multe ori să explic prietenelor sau prietenilor, că unele sensuri, ale unor cuvinte, trebuie citite în funcţie de unii factori, factori de gen, de educaţie, de situaţie, de întâmplare.
Aş putea foarte bine să mă cufund în ştiinţă, în academic şi să înşir aici câteva fraze despre lingvistică sau semiotică. Nu o s-o fac.
Acesta este un blog unde povestim despre toate aceste ştiinţe transformându-le pe înţelesul tutuor. Nu practic simplismul, dar adopt utilitarismul.
Mă străduiesc, cât îmi permite capacitatea intelectuală şi cititorul, să fac o prezenţă din aceste ştiinţe inaccesibile majorităţii.
Majorităţii îi trebuie explicată metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. Iar explicaţia să fie povestită şi ajutată să pătrundă în conştiinţă.
Cu o fereastră în conştiinţă, cu luciditate, sensurile cuvintelor încep să se joace în înţelesuri, raţiuni şi direcţii.
Astfel, comunicarea devine posibilă prin partea care modifică întregul.
1 Decembrie şi cu Lucian Boia
Am tot aşteptat. Pe mine m-am aşteptat cu o stare mai bună. Nu descriu o astfel de stare în prezent, dar m-am aşezat, prin fapte şi situaţii, în actualitate.
Am povestit, puţin, adevărat, despre Gaudeamus. Revin cu Gaudeamus, după 1 decembrie. Au legătură. Responsabil de această conexiune se face Lucian Boia.
La Târgul Internaţional de Carte am participat la lansarea de carte a lui Lucian Boia, Suveranii Romaniei. Monarhia, o solutie?
L-am ascultat curioasă şi plină de entuziasm, curioasă de fizionomie, entuziastă ca cititoare. Am citit Boia cu responsabilitate. Ca cetăţean al acestei ţări, mă simt datoare să-i cunosc faptele istorice. Nu poveştile, nu miturile sau legendele, ci faptele istorice. După prima carte pe care i-am citit-o lui Lucian Boia m-am convins sau am fost convinsă, meritul poate fi împărţit între mine şi istoric, că înregistrez o sinteză foarte lucidă. Una dintre nevoile mele stă în a cunoaşte despre ceea ce vorbesc, iar eu vorbesc mult şi exagerat de mult. Vorbesc mult şi deţin un blog, responsabilitate dublată.
O altă nevoie descrie credinţa. Am nevoie să cred pentru a ţine la distanţă oribilul sentiment de inutilitate. Aşa că am decis să cred în sintezele lui Lucian Boia.
Ieri, participând la defilarea de 1 Decembrie, Mara e încântată, dar mai ales reacţionează când aude paradă, mi-am zis: de ce e România altfel? Şi ce anume este autentic românesc? Şi de ce dă omul importanţă şi valoare autenticului când elementele străine ne fac în aceeaşi măsură ceea ce suntem?
Şi suntem de etnie sau de naţionalitate?
Şi Constituţia indică reguli pentru indivizi cu naţionalitate sau de etnie?
Şi de ce construim maşini monstruoase pentru apărare pentru a justifica crima împotriva umanităţii?
Toate aceste întrebări zburdau ieri prin conştiinţă în timp ce îi zâmbeam Marei şi îi explicam versul Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman.
Impresia asupra Marei a fost puternică. Recunosc, pândesc cu încordare aceste momente care o impresionează. Aceste momente îi rămân în conştiinţă şi participă la devenirea ei. Cu deosebită grijă, cu blândeţe, am încercat de fiecare dată să gestionez aceste stări ale ei cu nepărtinire, independent de voinţa mea.
Cu nepărtinire, independent de voinţa personală, îmi revine Lucian Boia. Fiecare carte pe care i-o citesc mă ajută să vorbesc, să dau mai departe fapte, verificate de timp ca fiind juste sau injuste. Detest vorbitul din auzite, iar acest vorbit din auzite nu este egalul oralităţii, ci al unei cunoaşteri superficiale şi împrumutate.
Cât pot, cât mă ajută mintea, educaţia şi toţi factorii cu care intru în contact, pretind să vorbesc din ceea ce cunosc, fără pasiune devastatoare. Pasiunile le direcţionez sau cel puţin mi-aş dori, spre iubire. Să iubesc cu pasiune şi să cunosc cu luciditate.
Aşa mi-ar plăcea nespus de mult de mine.
Nu mă plac încă.
