Am ieșit pe balcon zilele trecute cu Mateiu să-i dea aerul în năsuc. La un moment dat au apărut măturătorii. M-am uitat fascinată la mături. E ceva ce îmi place. Să mătur. La bunici mereu ceream să mătur curtea, o activitate zilnică. De la mături, am urmărit praful care se ridica și am strâmbat din nas nemulțumită. S-a dus aerul curat! Așa mi-am zis: S-a dus aerul curat! M-am ridicat să intru. Ochii mi-au picat pe chipul celui care mătura: un țigan. Râdea, dialoga cu un alt coleg, țigan și el.

De la țiganii veseli care măturau m-am pomenit în salonul de spital. Zilnic cineva mătura și ștergea pe jos. Cine? O țigancă. În prima zi i-am mulțumit. S-a uitat la mine. A doua zi i-am mulțumit. N-aveți de ce, doamnă! Și i-am mulțumit în toate zilele.

Din stradă, prin salonul de spital, ajungem, în imaginar, în mansarda de la Facultatea de Arte. Ca student, participi la fel și fel de conferințe. La conferința anume menționată de mine, s-a discutat despre imagologie. Nu știam ce înseamnă cuvântul. Nu-l mai auzisem.
Imagologie înseamnă reprezentările pe care le au popoarele despre ele sau clasele sociale.
Ne-am obișnuit cu țiganul care-și ridica niște case pagode. La fel de bine ne-am obișnuit cu țiganul măturător, om de serviciu. E firesc să-i găsești la munca de jos. Refuză să meargă la școală. Refuză să respecte legile statului. Refuză să adere la un bine comun.

Țigani par să aibă două realități, cel puțin în România. Într-o realitate e șmenar. În altă realitate e omul de serviciu. Eu nu am întâlnit un țigan cu o viață între cele două realități. Cum putem să ne ridicăm deasupra acestor realități? Să nu mai luăm ca pe ceva firesc etnia unui măturător de stradă. Să nu ne mai așteptăm ca țiganii să ocupe anumite locuri de muncă. Țiganii muncesc. Unii dintre ei, cei doi care mi-au tulburat momentul cu Mateiu și doamna de la spital. Impresia generală este că țiganii nu muncesc. Aș mai scrie, dar o să rămână un articol neterminat. S-a trezit Mateiu.
Puteți completa. Vă rog chiar.

Foto: Zenobia Lazarovici