Puterea tatălui a luat sfârșit

M-am demachiat. M-am spălat pe dinți. Mi-am pus cremele pe față. M-am așezat la somn. Asta am făcut aseară. Asta fac în fiecare seară de ani. Somnul m-a ocolit. După vreo jumătate de oră de zvârcoliri chinuitoare, îmi amorțea urechea, mă durea sânul, mă scărpinam pe picior, am luat telefonul și am răspuns la un comentariu. De la comentariu am rememorat întâlnirea cu elevul select.

Am început ca în fiecare joi. El a luat cartea în mână, Moromeții. Înainte mi-a povestit de ale lui. A mai băut apă, a mai deschis cartea. A mai povestit de ale lui. A citit. A mai băut apă. La un început nou de capitol a trecut cartea la mine. Și am citit eu. M-am nimerit să lecturez tocmai capitolul în care Ilie îi dă mamei trei pumni în cap și pe o fată o plesnește peste față. Ca reacție, mi-am lins buza. Ca senzație, mi-a părut că am simțit gustul metalic al sângelui. M-am ridicat la sfârșitul capitolului. Nu mai aveam stare. Familia românească, ce zici?! N-a zis nimic elevul select.

Azi noapte în așternut am întors subiectul pe toate părțile. Din școală am rămas cu simpatie pentru Ilie Moromente. Am uitat bătăile. Am păstrat doar amenințările lui Moromete la adresa familiei. Ieri am recitit și am rămas blocată cu mintea în violență.

Nu suport când un adult se impune în fața copilului prin bătaie. Descriu o furie intensă când un bărbat ridică mâna la o femeie. Nu bătaia în sine mă irită peste măsură, ci atitudinea celui puternic. Un copil, o femei și un bărbat nu stăpânesc aceeași forță. Să se bată un copil cu un copil, o femeie cu o femeie, un bărbat cu un alt bărbat. Dar un bărbat, într-un conflict cu alt bărbat, nu ia în calcul ca metodă de convingere pumnul. Forța se află oarecum în echilibru. Toate astea mi se învârteau aseară în cap. Când mi-a amorțit urechea și m-am ridicat să bat perna, mi-am amintit de Ion Creangă și de bătăile primite de la maică sa.

Traumatizezi sau nu un copil dacă ridici mâna la el? Da și nu. Depinde de copil și mai ales depinde de cel care ridică mâna. În copilărie, mama s-a enervat adeseori pe mine. M-a și amenințat cu bătaia. Niciodată nu mi-a fost frică de ea sau de palma ei. Am auzit prietene care și-ar fi dorit ca părinții lor să le dea o palmă în loc să le țină teorii. Traumatizezi sau nu un copil dacă ridici mâna la el? Da și nu.

În timp ce-mi scărpinam piciorul, am rememorat o bătaie luată de la tata. Iar atunci m-a izbit. Contează enorm cum ridică un adult mâna și lovește. Un adult se enervează. Își pierde firea. Lovește. Lovitura acționează ca un pahar de apă rece. Tresare. Îi pare rău. Își cere scuze. Un adult ridică mâna, lovește, iar privirea lui derulează un film mut. Copilul însă trece dincolo de cele nespuse. Zărește ura, eșecurile, învinuirile, frustrările, dar totul se traduce într-o frică paralizantă. Când palma lovește, corpul reacționează. Au! Mi-am dus de atâtea ori mâna la față. Mi-am lins de multe ori buza de sânge. Durerea nu mi-a încleștat sufletul, nu mi-a fixat o neliniște incoștientă la fiecare ușă trântită. Ca adult, o ușă trântită îmi provoacă o stare adâncă de tulburare, iar uneori am senzația că mă scap pe mine. Asta e trauma. Nu lovitura m-a traumatizat. Mama lui Nică nu l-a traumatizat bătându-l cu vătraiul. Ion Creangă a scris o poveste nemuritoare. M-a traumatizat acel film mut din neexprimarea verbală a tatălui.

Puterea tatălui a luat sfârșit. Paraschiv, fiul cel mare, s-a întors împotriva lui Moromete. Pentru că întotdeauna puterea tatălui sfârșește. Iar apoi vine religia să te învinovățească de păcat după ce o viață i-a permis bărbatului să se folosească de forță în interesul propriu.

Greu am adormit aseară. Greu am scris acest text. Sunt agitată. Puterea tatălui a luat sfârșit. Asta e tot ce contează. Pentru traume, apelați la profesioniști.

Foto: Bogdan Mosorescu

Să interzicem Moromeții. Să măturăm bătătura cu respect

Exact! Să interzicem Moromeții. Titlul l-am ales special să vă atrag. Pentru o clipă am vizualizat banda adezivă plină de muște de la Schela. Schela este un cartier mărginaș din Drobeta Turnu Severin. Ca reprezentare, aduce cu o mahala. Specific. Asta dacă v-a dus gândul la Neveste disperate. Nici cu Dumbrăvița, comuna de lângă Timișoara nu aduce. În ani, mahalaua alcătuită din fii de țărani români, turci și țigani s-a transformat într-o comunitate funcțională, dar cu locuințe kitschoase. Dunărea și dealurile salvează pseudoarta caselor schelene.

Curând ne-am apucat, elevul select și cu mine, de Moromeții. S-a uitat derutat la mine. Atât am râs în timp ce citeam până i-am dat niște explicații. Am lăsat deoparte senzația acaparatoare de identificare cu stilul de viață din Siliștea Gumești. Exprimarea m-a trimis în trecut, m-a trimis acasă. Am fost acasă pentru câteva secunde. Fac referire la un sentiment.

Mă bucur că nu trăiesc în acele vremuri. Nu era ușor să fii femeie. La sat cu atât mai mult. Râd la replicile lui Ilie Moromete pentru că. În primul rând am crescut într-un mediu asemănător, în patriarhat. Tata face, tata drege. Femeia cicălește, femeia gătește. Privirea lui derutată m-a descurajat. Elevul select nu și-a putut imagina. Am continuat. E și umor în carte. Oamenii își duceau viața după alte reguli și le era foame. Nici eu, nici tu n-am cunoscut foamea. Elevul select nici asta nu și-a putut imagina.

Dacă mătur bătătura cu voi, mâine dimineață vă scutesc de o treabă, zice Moromete. Aici am râs până m-a durut burta. Înțelegeți zăpăceala elevului select. Cum să mă prăpădesc de râs când tatăl își amenință fetele și nevasta cu bătaia?! Mă știe feministă. Când am tras ușa după mine, am zâmbit malițios. Mi-am mușcat buza din cauza unei emoții intense.

Oare ce atitudinea iau feministele în legătură cu Moromeții? Dar vegetarienii care practică umilința/public shame-ul? Niculaie o snopește în bătaie pe Bisisica. Să interzicem Moromeții! La dracu cu fresca, cu pactul cu ficțiunea, cu semnificația, cu foamea! Naționaliștii să tragă aer în piept. Nu o să apreciem exagerat și exclusiv comportamentul unui personaj, fie el și Ilie Moromete. Dacă bărbații români se identifică cu Ilie Moromete, să aleagă abordarea lui filozofică. Bătaia și vorbele de duh să le pună pe seama vremurilor și a condițiilor de viață.

Mă întreb cum abordează profesorii la catedră Moromeții. Las notat. Mi-a plăcut cartea. Am citit și volumul II. Îmi place în continuare. Graiul oltenesc mă fascinează și mă amuză. Umorul lui Moromete e posibil doar în geografia Munteniei. Vorbele aduc a dulcețuri, provoacă ascultătorului o senzație plăcută.

Mă opresc. Nu doresc să exagerez cu splendoarea perfectului simplu. Mă citesc bănățeni și nu sunt de acord cu mine. Unii.

Să măturăm bătătura cu respect.

Foto: Bogdan Mosorescu