Primul oraș al acestei excursii cu trenul a fost Cracovia. În 26 iunie, trăgeam de bagaje prin gară într-o dimineață deloc răcoroasă, ci rece. După sandalele mele din picioare, maioul de marinar, părea să car după mine și vara, dar după 3 zile în Cracovia nu mai avem nici strop de vară pe mine. Ceea ce urmează să scriu despre Cracovia nu va fi de fapt despre Cracovia. Despre oraș, atracții turistice se poate citi oriunde. Eu o să scriu despre mine, despre ce am simțit, cum am simțit, cum mi-au revenit mie atracțiile Poloniei. Am ales Polonia pentru această excursie deoarece am vrut să ajung la Auschwitz, și am ajuns într-adevăr. Mă așteptam să plâng, mă așteptam la emoții devastatoare, după experiența Dachau, dar la Auschwitz nu s-a întâmplat așa. Pentru a nu știu câta oara, în viața omului, lucrurile vin și se potrivesc altfel decât au fost plănuite sau gândite.
La Auschwitz am devenit agitată. Nările fremătau, ochii se umezeau uneori, e greu să fii mamă și să privești hăinuțe și pantofiori ai unor copii gazați fără să te smiorcăi, e greu și fără să fii mamă.
Dar asta vezi la Auschwitz, încăperi pline de pantofi, de valize, cu nume, adrese, evreii au venit la Auschwitz să muncească, unii chiar și-au cumpărat bilet, cinismul nemților mă face chiar să zâmbesc acum, recunosc, am zâmbit și atunci.
Contrar multor păreri, a vizita un lagăr nu este o experiență devastatoare, a vizita un lagăr este o datorie umană, și încă una sacră. Să nu ni se permită niciodată să uităm ce poate face omul-zeu. Omul îndeplinește multe funcții în viața lui, dar aceea de zeu nu e făcută nici pentru umerii și nici pentru mintea sa. Când omul își ia funcția de zeu, poartă nume înfiorătoare, Hitler și Mengele sunt doar două.
În lagăre, oamenii aveau voie de două ori la baie pe zi, în rest își foloseau pantofii și castronul din care mâncau. WCurile erau curățate cu mâinile de cei mai educați dintre ei, profesori, muzicieni etc. Pe săptămână aveau ca rație 200 de grame de carne. 200 de grame de carne! M-am uitat în jur după persoanele grase să văd dacă se rușinează, dar nu am descoperit nici o grimasă. Bănuiesc că așa cum nu te pui între un hipopotam și apă, așa nu te poți pune nici între un gras și mâncarea lui.
Am părăsit lagărul furioasă, foarte furioasă, cu ciudă pe mine și toate lecturile mele despre armonie. De ce să caut eu armonia când uneori e stringent să fii indignat?
Un om fără demnitate, umilit, orice om care și-a pierdut demnitatea să înfurie cel puțin unul plus unu persoane.
Înapoi în Cracovia, cu discuții aprinse despre evrei, polemici chiar, ne-am așezat la o terasă și am privit în jur. Multe zâmbete. O națiune foarte prietenoasă, amabilă, dispusă să-ți ofere ajutor, orice fel de ajutor, ceva ce nu apare pe meniu, hărți, recomandări, stări de bine.
Seara la hotel am adormit într-un așternut alb și am fost recunoscătoare, am mulțumit pentru prima data pentru un așternut, pentru noroc, pentru viață, pentru șansă.
Tot în Polonia am ajuns la Wieliczka, o mină de sare. Mi-e imposibil să mai mâzgălesc acum despre mină, după impresiile despre Auschwitz, o notez însă, căci minele sunt ceva impresionant într-adevăr.

Îndemn pentru cititor, îndemn pentru om: mergeți la Auschwitz.