De ce nu mai ridică părintele mâna la copilul devenit adult?

De când a venit pe lume Mateiu, simt că mereu am de ales. Aleg să scriu sau aleg să dorm. Ieri seară am ales să vizionez Sailor Moon pe Netflix. Asta seară am ales să fac niște exerciții și să scriu despre. Am descoperit că am ditamai gaura între mușchii abdominali. Cum am făcut marea descoperire? M-am așezat pe spate, m-am pipăit respectuos deasupra buricului și mi-au intrat două degete. Sufăr de displazie. M-am diagnosticat singură cu ajutor de pe Google. De două zile execut niște mișcări speciale. Mă uit în oglindă. Plâng. Mă uit în oglindă. Pielea a reînceput să-și reia strălucirea.

Dacă vă verificați abdomenul și picați în abisul mușchilor rupți, atunci nu vă repeziți să vă reparați cu niște abdomene. Nu. Stop! Abdomenele înrăutățesc situația. Înainte să întăriți mușchii, este necesar să-i uniți. Firește, mă adresez mamelor pentru care esteticul nu s-a pierdut în magnitudinea sentimentului matern.

Uf! M-a copleșit superficialitatea! Eu vreau să fiu frumoasă! Eu vreau să fiu frumoasă! Încep să mă îngrijorez pentru sufletul meu. Uneori mă surprind autosuficientă. Autosuficiența și boemia te pierd. Citesc de câteva zile Nietzsche și-l savurez. Sunt mută de admirație și recunoscătoare pentru că omul a dobândit și și-a dovedit capacitatea de a schimba perspectiva. Apa și mâncarea sunt necesare pentru supraviețuire. La fel și perspectiva. O perspectivă sucită schimbă și salvează vieți.

Nietzsche nu-l întruchipează mai presus de toate pe ateu. Nietzsche nu este ateu. Nietzsche a sucit perspectiva. De ce credința înseamnă iubire și nu lașitate? De ce ești puternic pentru că întorci și celălalt obraz? De ce neputința ar fi demnă și nu slăbiciune?

M-am gândit la raportul dintre părinți și copii. De ce nu mai ridică părintele mâna la copilul devenit adult? Pentru că nu mai are forță să-l răzbească. În absența forței, se ivește rațiunea. Asta indică și Nietzsche. Când omul a încetat să fie crud, atunci s-a arătat rațiunea.

Aș mai scrie despre Nietzsche. În totalitate m-am lăsat pradă încântării. Mi-e somn însă. Noapte bună!

Foto: Bogdan Mosorescu

Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?!

Dacă m-ar duce capul, în situația actuală, cu un bebe de aproape patru luni, m-aș apuca de aforisme. Nu zic că nu mă duce capul, atenție! Zic că mi-e somn, iar cugetările concise m-ar salva de la scrierea unor articole pe care oricum le cam las neisprăvite.

Oboseala mă lovește crunt. Ochii mă ustură, pleoapele pică la fel ca-n vremea copilăriei când încercam să stau trează în noaptea de Revelion. În fiecare seară mă conving să iau laptorul în brațe, să deschis blogul. A doua zi dispoziția mea diferă. Un articol publicat mă face să mă simt utilă, îmi menține un anumit număr de cititori și-mi asigură o oarecare vizibilitate. Că sunt, că nu sunt utilă, ține de psihologie. Cititorii și vizibilitatea țin strădania mea de a realiza ceva. Ceva buget, ceva stimă de sine, ceva.

Am început să citesc Nietzsche, Genealogia moralei. Dimineața merg cu Matei din tei în parc. Caut cea mai retrasă bancă. Scot cartea și o așez lângă mine. Cu Mateiu în brațe observ lumile alternative. Între opt și zece, parcul aparține stăpânilor de câini. Pe aici și pe acolo mai zărești mame cu prunci. După zece, parcul aparține mamelor și pensionarilor. Pe aici și pe acolo mai zărești stăpâni de câini. De la 12 parcul se acoperă de strigătele copiilor. E lumea lor!

În timp ce grupurile din parc își schimbă sensul și intensitatea, Mateiu începe să gângurească. Atunci mă apuc să-i citesc. În loc să vorbesc direct cu el, îi citesc pentru a-mi auzi vocea. Ascultă și râde în timp ce-i deslușesc diferența dintre rău și nociv. Răul meu nu e răul altuia, atunci cum poate fi răul cu adevărat rău?! V-ați gândit vreodată la asta? Nietzsche a făcut-o. Nietzsche e glorios și-mi pică nemaipomenit într-o perioadă în care mă curtează disperarea și nebunia. Mâine e miercuri. După miercuri urmează joi. Eu trăiesc de joi pe joi de la Paște. Simt cumva ca se apropie de sfârșit această poveste, dar mi-e frică să mă bucur.

De aceea caut compania oamenilor și alcătuiesc planuri pentru blog și Tricoul Inteligent. Mi-am deschis chiar și manuscrisul, Jurnalul femeii cu defecte. Mi-e somn însă. Mi-e somn poate fi indroducerea. Mi-e somn poate fi încheierea. Astă seară închei. Mi-e somn.

Foto: Bogdan Mosorescu

Cum v-ați pregătit primul născut când l-ați adus acasă pe mezin?

Citesc în aceste zile cartea Roosevelt de Emil Ludwig. V-am mai spus. Reiau informația deoarece am tot fost chestionată de poftele de pe sarcină. Ce ai poftit? Cu ce toane l-ai trezit în toiul nopții pe tatăl copilului? Am poftit prea puțin la mâncare. Asta nu înseamnă că nu am mâncat. Oho! Ad litteram m-am hrănit pentru doi. A fost vorba de foame, prea puțin de dispoziție. În schimb, nu am dus lipsă de capriciile femeii însărcinate.

Încă nu-mi explic pornirea de a citi tot ce a scris Nietzsche. M-a ros o curiozitate aproape morbidă despre Nietzsche. M-am potolit cu Genealogia moralei. Am poftit la lenjerie intimă de la Marie Jo. Minute în șir m-am holbat la trupurile femeilor acoperite cu dantelă sau mătase. O altă dorință intensă care mă încearcă și când scriu a fost de crini imperiali. Am un loc special în apartament pentru flori. E un suport de scândură orizontal, dar mi-a schimbat prețios apartamentul. De luni de zile mi-e capul plin de crini – formă, culoare, miros. Să-i văd în borcanul imens de murături. Mamanu l-a folosit în vremurile glorios apuse de la Severin pentru murături. Rochiile de mătase le-am găsit irezistibile, dar m-am concentrat pe pulovere de lână și cașmir. Mi-am comandat un pulovăr de lână care nu mi-a mai ajuns. Un străin l-a acceptat în locul meu și nu l-a mai înapoiat. De aceea, cum bunătatea mea e dublată de șiretenie, îi doresc acelei nerușinate dudui să-și păteze superbul meu pulovăr cu cel mai roșu burgund.

M-am descurcat cu toate aceste pofte ajutându-mă cu lecturi din sfera politică, cu seriale proaste și uneori cu gogoși de la Prospero. De dimineață mi-am făcut bagajul pentru spital. Se apropie marea dezumflare. De fapt e la cinci minute de mine. Într-o zi s-a uitat Făt Frumos la mine. Nu-mi pot imagina cum o să-ți mai suporte trupul toate aceste transformări. Pentru că mă simt cum arăt, epuizată. Picioarele sunt așa umflate că îmi acopăr ochii când le privesc. Tensiunea e mică, dacă cineva se gândește la preeclampsie. Pielea de pe mâini nu-mi mai ajunge de vreo două săptămâni. Beau apă non stop și așa reușesc să-mi controlez furnicăturile și amorțeala.

Scriu aceste texte din datorie pentru blog. Am o responsabilitate față de mine. Eu mă plătesc pe mine, eu investesc în mine pentru viitor. Nu funcționez maximal, dar sunt devorată de grija pentru Mara și de emoția întâlnirii cu Mateiu. Cum v-ați pregătit primul născut când l-ați adus acasă pe mezin? Eu îi pregătesc un tricou cu un mesaj, iar seara o să comandăm mâncarea ei preferată.

Tic-tac! A început numărătoarea. Când fac poc?!