Știu, fără să dețin un doctorat care să-mi dea dreptul să afirm, că toți oamenii își doresc fericirea.

De unde stau eu, o doamnă de 33 de ani fără prea multe sau înalte realizări, dar plină de pretenții despre caracterul uman, am acceptat că percepțiile deformate ale femeilor din societatea actuală, silicoane, botox, anorexie au ca scop starea de mulțumire intensă și deplină a ceea ce numim suflet.

M-am întrebat de foarte multe ori ce mă face pe mine fericită. Fix în punctul acesta o să menționez că m-am făcut remarcată în relațiile mele prin nemulțumire. Ești veșnic nemulțumită am auzit în familie, la prieteni, la iubiți.

Așa este, par de foarte multe ori nemulțumită. E ca o coadă pe care nu pot să o ascund în pantaloni. Mă prefac înger, dar mă dă coada de gol că-s drăcușor. M-a bucurat din copilărie asocierea cu drăcușorul. Mă făcea să râd.

Nemulțumirile m-au determinat să încep să mă caut. În școala generală am mers cu mama la spitalul de nebuni pentru o imagine radiografică a encefalului. Drobeta Turnu Severin, orașul de provincie, te trimitea la nebuni pentru o encefalogramă. M-au fascinat liniuțele subțiri de pe foaie chiar dacă am smiorcăit serios în curtea spitalului. Durerile mele de cap s-au estompat. Am deviat căutările în literatura de specialitate. M-am păstrat aproape de creier.

Cam în aceeași perioadă cu durerile de cap am început să scriu. Eram fericită mai ales când le citeam prietenelor la școală. M-a atras aranjamentul scris/lectură, dar m-a nemulțumit proiectarea unei vieți ideale. Îmi imaginam în poveștile mele ce îmi doream pentru mine. Voiam să fiu iubită și apreciată de familie, de prieteni, de un viitor soț. Sora mea mi-a impus niște standarde înalte. Să fiu iubită, plăcută, respectată. Am încercat, dar circumstanțele m-au condiționat să aleg marginea. Am devenit un spectator-observator.

Îmi dau seama, în timp ce scriu, cât de puțin permite omul să fie cunoscut. Compar cu faptele mele cărora puțini le cunosc motivele. Ești judecat după fapte, dar dreapta judecată aparține motivelor și intențiilor.

Știți că intenția mea a fost să scriu despre Romina Faur? Am ajuns să scriu despre fericire, encefalogramă și motive. Aș putea interpreta că Romina este un motiv pentru o durere de cap care mă face fericită. Habar n-am ce ar înțelege cititorii.

Păstrez de la ea o încurajare impunătoare prin fixarea în propria memorie. Paula, dacă nu suntem capabile, mergem amândouă și ne angajăm la 8 ore.

Am mai multe explicații pentru această frază.

Romina mi se adresează cu pluralul la nemulțumirile mele. Când m-a avut în față descurajată și disperată financiar, a adoptat pluralul empatic. Am vrut să renunț la blog anul trecut. Auzeam în jur angajare cu o prezentare de sprijin. Romina a fost singura care a crezut în mine, ceilalți mă iubeau și acceptau.

Angajarea de 8 ore semnifică o boală pentru mine. Ușoare atacuri de panică mă agită și încep să mă ating pe mâini și pe picioare. Într-o zi am stat mult și bine pe canapea lipind și dezlipind palma pe picior. Încet, foarte încet, atingerea s-a transformat într-un experiment organic. M-am redus la materie.

Am împărtășit cu Romina dezamăgiri, frici, aspecte dintr-o viață secretă, planuri de viitor. Am stat de multe ori vorbind cu o agendă între noi. M-a sprijinit, mi-a alcătuit un program al blogului, a folosit în exces pluralul, m-a certat, mi-a indicat greșeli, dar cel mai mult a crezut în mine. Cum poți să răsplătești un manager pentru credință?

Nu poți. Eu țin minte și uneori postez fotografii cu ea și o numesc minune de femeie. A fost și o să rămână pentru mine o minune.

Textul acesta este despre ea, despre Romina mea, dar puteți să-l citiți ca despre acel om din viața voastră care a crezut în voi când nimeni nu a făcut-o, nici măcar voi înșivă.

Romina Faur
Project Manager Verde pentru Biciclete
www.pedaleaza.ro
www.facebook.com/verdepentrubiciclete
Communication Officer Arsenal Park
www.arsenalpark.ro
www.facebook.com/ArsenalPark
Membru fondator ECO Club Timișoara
www.linkedin.com/in/rominafaur
www.facebook.com/rominafaur