Ascult deja a doua oară Pastorala lui Beethoven. La prima audiție privii ecranul alb, nici un cuvând scris, nici o încercare să transform starea sufletească într-un conținut cu sens.
Adevărul este că mă aflu într-o stare.
Într-un soliloc neglijent, prea puțin sincer vorbii cu mine. Ce se întâmplă cu mine?
Se întâmplă Beethoven, iar pofta asta de Beethoven semnifică o schimbare de dispoziție care mă întoarce umilă spre sunetele bezmetice din Pastorală.
Încercai să-mi reprezint sufletul, dar mă refuză mintea. În această dedublare, separată în rațiuni și simțiri, privii în jurul meu.
Cărți, biroul meu conține stive de cărți. Nici o ordine aparentă, doar inconștientă. Mâna știe întotdeauna să găsească fără problema părții stângi sau drepte.
Ah! Uite și cuvântul de spirit într-un raport cu inconștientul că tot l-am terminat pe Freud.
Revenind la cărți, la dispoziția sufletească, la dedublare, realizai că îmi trăiesc un vis. În fiecare dimineață, cu unele excepții, toate activitățile mele se desfășoară între aceste cărți, scriu, ascult muzică, vorbesc la telefon, tastez mesaje, semnez acte, uneori o îmbrac pe Barbi sau mai dansez pe Louis Armstrong.
Totul între stive de cărți, totul într-un vis pe care îl am din copilărie, să fiu înconjurată de cărți.
Sincer, nu mai știu să trăiesc fără cărți!
Iubesc nemăsurat oamenii, dar mă derutează până la lacrimi. Cărțile mă susțin, mă păstrează lucidă, îmi arată uneori direcția.
Pot să plâng și cu o carte în mână, un cuvânt tot ajunge la mine, pot să vibrez la minutul 24 și 29 din Pastorala lui Beethoven și să o corectez pe Mara care îmi strigă să dau muzica mai încet: asta nu e muzică, e Beethoven, ascultă doar!
Iar ea se târăște sub birou și mă roagă să vin cu tot cu calculator în cort.

Mă opresc aici. Plec în cort.