Zoso, Bisisica lui Niculae Moromete și curvele

Îmi lipsește formularea de început. E importantă. De aceea stau uneori zeci de minute până scriu prima propoziție. Nu sunt sigură nici de acuratețea amintirii. Să fie ultima conferință, să fie printre ultimele conferințe la care am participat înainte de pandemie. Ultima sau nu, s-a discutat despre transformarea platformei facebook în publicație.

M-aș bucura. În felul acesta, publicația ar da socoteală pentru utilizatori. Pe facebook suntem cu toții niște oi fără cioban. Nu e nimeni care să te păzească sau să te lovească când depășești limita bunului simț. Citesc și încerc să nu mă mir. Nenumărate persoane jignesc fără nici o teamă că acest lucru ar avea consecințe. Minți! Ești o curvă! Maimuță fără creier! Rapandulo! Etc!

Eu am avut capre. Orice turmă are o capră care conduce. A mea a fost Gica, un fel de Bisisica lui Niculae Moromete. M-a alergat până la epuizare. M-a enervat până la lacrimi. Gica călăuzea turma de obicei în toate locurile interzise: în viile oamenilor, în lanurile de grâu, pe pășuni păstrate pentru cosit. Restul caprelor o urmau, iar ea le justifica tertipurile.

În mediul online, putem s-o înlocuim pe Bisisica cu Zoso. Zoso scrie despre un subiect înfocat. Zilele astea nici un subiect nu e mai înfocat ca influențării. Am urmărit câteva articole provocatoare despre influențări. Zoso are rol de acuzator. Face evidente atitudinile false. Nimic monstruos până aici, dar urmează comentariile legitimate de părerile lui exprimate. Curve! Maimuțe fără creier! Rapandule!

Turma, fără cioban, fără câine, fără par, eliberează furiile pentru că nu există nici o pedeapsă. Facebook nu ia măsuri împotriva utilizatorilor nepoliticoși, primitivi și agresivi verbali. De aceea mi-ar plăcea ca facebook să devină publicație.

Curvo! De acord, sunt curvă, dar verbalizarea publică înseamnă calomnie. Discreditarea reputației cuiva se pedepsește. Ajung din nou la cărțile mele. Când o persoană se știe protejată, când pedeapsa nu pândește după colț, renunță la stăpânirea de sine. Ca în povestea unui cunoscut care m-a dezgustat în facultate. L-am lovit și eu pe. De ce ai făcut asta? Era oricum jos, îl bătuseră băieții de la bloc. Am dat și eu.

Asta e specia noastră. De aceea susțin educația. Educația e singura noastră salvare.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eu nu mor fără melodramă

Îmi vine ușor să privesc în urmă la apucăturile mele de adolescentă sau foarte tânără femeie. Nimic nu mai este sfârșit de lume. Totul a devenit experiență.

Mi-ar plăcea o vorbă cu aceia care visau cu ochii deschiși cum își pedepsesc familia, prietenii sau iubiții cu propria moarte. Savuram scenariul cu mine moartă, iar ceilalți plini de regrete pentru tot ce mi-au făcut. Știu că suntem mai mulți.

Mintea a fabricat înscenări la duzină cu pedepsirea celorlalți. Și iată că zeci de ani mai târziu, în file de carte semnate de Alain de Botton, găsesc o descriere a unui îndrăgostit care decide să se sinucidă în urma unei despărțiri.

Mi-o imaginam pe Chloe primind vizita unui polițist la scurtă vreme după ce fusese găsit trupul meu inert. Îmi puteam închipui expresia ei șocată… Aveau să urmeze cele mai cumplite regrete și remușcări – avea să se învinovățească pentru că nu mă înțelesese, pentru că fusese atât de crudă, pentru că fusese atât de mioapă.

My sentiments exactly!

Mi-am pedepsit de multe ori mama, sora și prietenele. Nu am dus niciodată lipsă de imaginație. Însă, la fel ca autorul, am realizat că o asemenea pedeapsă mă lipsea tocmai de putința de a vedea efectul asupra celorlalți.

Plăcerea sinuciderii nu avea să se găsească în sarcina dezgustătoare de a ucide organismul, ci în reacțiile celorlalți la moartea mea. Să mă fi sinucis ar fi însemnat să uit că aveam să fiu prea mort ca să-mi facă vreo plăcere melodrama propriei mele dispariții.

My sentiments exactly!

Așadar, eu nu mor fără melodramă. Trăiesc mai departe fără intensitatea sfârșitului de lume, dar cu pasiune pentru plăcerile pământești.

My sentiments exactly!

Notă: Fotografie realizată de splendoarea de Zenobia Lazarovici.