Fumând marijuana cu un grup de bătrâni nostimi

Uneori, înainte să deschid ochii dimineața, știu despre ce o să scriu. Am auzit prin studenție că asta ar reprezenta dovada transformării în scriitor. Să te trezești cu gândul la scris.

Nu știu dacă să fiu de acord. Mi-ar plăcea, dar e prea ușor să fie un adevăr al oricărui autor.

Articolul de azi o să se construiască în jurul femeilor de 40 plus. Femeile acestea se remarcă printr-o absență copleșitoare în societatea românească. Am un sertar special pentru doamnele îngrijite și elegante trecute de o anumită vârstă. Prima dată când m-a impresionat vârsta unei femei a fost într-un centru comercial din Germania. Așteptam la casă, iar atunci mi-au picat ochii pe mâinile ei care împachetau, mâini de bunică. Am ridicat privirea. O tunsoare de aceea impecabilă, un bob simetric încadra un chip voios. I-am zâmbit pur și simplu.

După ea, am observat multe asemenea femei. Însoțitoare de bord, vânzătoarea de la covrigăria unde mergeam zilnic cu Mara indiferent de vreme, plasatoare, chelnerițe etc. În Germania am început să reflectez puțin la vârstă și la pretențiile impuse de mentalitate.

Acasă, în România, gândirea cetățeanului de așa puțin timp ieșit de la sat, iar de la sat în blocuri comuniste distrugătoare de individualitate, bătrânețea nu reprezintă o etapă a vieții. Rămâne un interval între maturitate și moarte, dar tinerii au o atitudine pe care nu știu cum să o justific.

Prima dată îmi vin în cap condițiile de viață. Sărăcia și instabilitatea politică au prilejuit o gândire tip. Sacrificiul din perioadele nestatornice a prins ca stil de viață. Ce rol au bătrânii în societatea românească?

Să crească nepoți.
Să sprijine financiar copiii.
Să aibă grijă de casă.
Să plimbe câinii.
Etc.

Condițiile de viață s-au îmbunătățit. E necesar să lucrăm și la schimbarea mentalității. Părinții nu ne sunt datori cu timpul rămas până la moarte. De unde privesc eu, îmi pare că noi avem o datorie. Să le dăm o altă valoare celor ieșiți la pensie. Să-i sprijinim să descopere lumea. Să călătorească. Să guste brânză cu mucegai și foie gras. Să meargă mai des la coafor. Să facă mai multă mișcare. Să iasă la restaurant. Să ne ajute, dar să nu se sacrifice.

Fericirea aparține tuturor, dar muncim diferit pentru obținerea ei. Eforturile depuse se stabilesc în funcție de nivelul de pricepere, dar mai ales de percepere. Percepția bătrâneții în România te cam sperie. Iau în calcul sau am luat în calcul o bătrânețe petrecută la Viena. Să ies la restaurant, să merg la Musikverein, să mor pe o bancă privind Dunărea cu vântul ciufulindu-mi părul alb. Patetic, dar plin de speranță.

Până ajung eu la bătrânețe, sunt tânără acum, sper să se mai schimbe percepția despre bătrânețe. Asta actuală mă cam sperie.

Notă: Pentru doritori, o prietenă mi-a dezvăluit planul ei de a face o casă de bătrâni distractivi. M-am pus pe listă. Dacă nu mor la Viena pe malul Dunării, măcar să mor fumând marijuana cu un grup de bătrâni nostimi.

+ 50

În asemenea situații, când familii și prietenii se destramă din cauza simpatiilor politice, mă dă peste cap faptul că sunt om.

Nu e prima dată când mi-e greu să fiu om. Copleșită s-a mai întâmplat să mă simt. Mă gândeam de dimineață la credința unora că reîncarnarea într-un animal semnifică o decădere. Aș modifica, dacă mi-ar sta în putință, părerea asta. A trăi pe pământ cu suflu de jivină, orice jivină, te scapă de intenție. Animalele supraviețuiesc. Oamenii se umilesc.

Fără dificultate am sesizat atitudinea unor oameni în prezența mea. Mi-ar reproșa și nu prea echidistanța, m-ar disprețui și nu m-ar disprețui, ar deschide gura să mă convingă de legimitatea faptelor lor. Unii, cu un tupeu de defilare, mască a multor complexe de inferioritate, m-ar pune la punct cu o descărcare de vorbe baroce pe care nu doresc să le redau aici.

Insultele, grobianismul, reacțiile, cearta nu-mi sunt necunoscute. Le practic, dar mai ales le-am practicat cu spontaneitate. În prezent caut să mă împotrivesc manifestărilor. Le anunț și mă retrag. Cearta e terapeutică, loviturile reprezintă un declic, cuvintele eliberează. Cine nu ar fi, semenii mei, de acord?

Reamintesc de intenție. Insultele programate, grobianismul plănuit, reacțiile pregătite, cearta proiectată conțin dorința de a face ceva. Asta văd în jurul meu: dorința unora de a bate obrazul, de a umili, de a înjura, de a se impune. Și mie îmi place să-mi impun părerea. Țin foarte mult să spun ce gândesc și cum gândesc, dar nu mă interesează să-ți împrumut judecata mea. Am dus zeci de discuții incompatibile. Mi s-a întâmplat să mă răzgândesc sau să mi se dea dreptate după un timp. Moneda are întotdeauna două fețe.

De ce nu văd oamenii si punctul celorlalți de vedere? De ce nu văd oamenii educați din stradă că 50 de lei la pensie înseamnă mâncare? Mâncarea e o nevoie imediată, animală, fără intenție. Insultele lor sunt gratuite și decise.

Mama mea are pensie 560 de lei. Plus 50 nu semnifică nimic pentru mine, dar nu pot spune același lucru despre ea.

O să păstrez neutralitatea. O să mă abțin din a citi pancarte agramate ale pensionarilor. O să mă gândesc mai des la bunica mea, femeie fără școală, dar cu un bun simț desăvârșit.

Și o să-mi fac mai departe datoria față de țară. O să rămân aici, o să votez, o să fac plângeri peste plângeri la instituții, o să respect reguli și o să schimb ceva în pătrățica mea.

Și o să mor încercând.

Foto: Sorin Onișor