Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov

Mi se pare greșit să privești pe geam la blocuri. E greșit. Așa scrisesem. Am șters. Am corectat. Mi se pare greșit. Mie, mi. Vine uneori o lumină de culoarea șofranului și blocurile capătă o anumită substanță și un sens. Mi se pare greșit să usuci hainele în camera în care dormi. Mie, mi. Așternuturile albe de pat, întinse pe uscător, pe scaun sau pe ușă, în lumina de culoarea șofranului sau într-o lumină simplă, mă atrag ca orice pânză semnată Picasso.

Îmi place Picasso. Înainte să pot aprecia tehnica, m-am apropiat de chipurile descompuse în părțile elementare: nasul, ochiul, gura. Am auzit. Așa desenam și eu în clasa a V-a. Am primit mesaje. Așa desenam și eu la școală. Mi s-a mărturisit. Așa desenam și eu. Am răspuns. Dar unul singur e Picasso!

Când eram mică, clasa a III-a, clasa a IV-a, m-am opărit la picior. Am rămas fără piele pe laba piciorului. Am ajuns cu tata și vecinul nostru turc, într-o Dacie bleu, dacă nu mă fentează memoria, la o doamnă, un fel de vraci. Înainte să mă dea cu cremă, a muiat o bucată de vată într-un ceai și a stors pe rană. Mi-a luat durerea cu mâna. Am experiența expresiei. Într-un mod similar, contactul cu portretele lui Picasso mi-a luat durerea cu mâna. Să desenezi nu înseamnă să reproduci. Să desenezi este în primul rând o manifestare a simțurilor. E la interior. Vin adulții din exterior și îți spun că gărgărița nu e mov. Sigur că e mov! Sigur că poți să depășești linia. Sigur.

Picasso m-a ajutat să integrez imperfecțiunile în viața de zi cu zi. Întind așternuturile albe prin casă. Mă opresc. Privesc. Ce desen elegant! Dar eu nu desenez. Eu scriu. Mi-am propus să scriu despre cearșafurile albe, despre farmecul lor. O să vă las acum. E târziu. S-ar putea să încep să bat câmpii. Deja am căscat. Mara refuză să doarmă. Pisicile se aleargă. Nu-mi mai găsesc cuvintele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Basel

Excursia prin Europa, prin Europa cu trenul nu s-a încheiat la Luxembourg. Am rămas doar cu povestea la Luxembourg. Excursia mea s-a încheiat la Basel. Am ajuns la Basel obosite. Picioarele nu mai suportau nici adidași, nici balerini, nici măcar sandalele pe care nu am apucat să le scot din sacii lor. Ne-am plimbat prin acest oraș elvețian legănându-ne șoldurile mai mult cu lene decât cu feminitate.
Cu lenea după noi ne-am plimbat pe malul Rinului, pe străduțele înguste, pe poduri auguste. Când revăd acum unul dintre poduri, unde știu că am poposit și am privit năucă apa, habar nu am de ce fac asta, imaginea îmi revine augustă. Când l-am privit mi s-a părut doar mare, amintirea însă scormonește în vocabular și în reprezentări.
Tot la Basel am ajuns și la muzeu, excursia s-a încheiat cu Picasso. O oră întreagă de Picasso. I-am privit femeile așezate, oh, Dora. În fața Dorei sau a altei muze feminine, am stat câteva minute cu prietena mea. Ne-am lipit umerele, ne-am atins capetele.
Hm!!!
Picasso ăsta a consumat oameni, a luat tot ce putea de la ei, apoi a trecut mai departe. Cred că și eu am ajuns să consum oameni.
Acesta mi-a fost gândul pe care l-am formulat și l-am dat afară zâmbind ghiduș. Atitudinea mea relaxată s-a corectat într-un nor de pe chipul prietenei mele. Greșeala mea nu a constat în împărtășire, ci în teama ei de mine. Am descoperit mai târziu.
Prietenei mele îi este teamă că nu mai reprezintă o poveste pentru mine, că am consumat, cum singură am ales să mă exprim, toată ființa ei.
M-am înfuriat la început când am discutat despre asta, apoi am transformat totul într-o declarație de iubire. Teama ei, după o reacție pritocită în minte și în suflet, am pozitivat-o.
De la Basel, de la o descriere a orașului, am ajuns la incursiune, dar o călătorie, funcția unei călătorii este și cunoașterea de sine, nu numai confecționarea de momente.
Aș putea, dar foarte rar am procedat așa, să fac dintr-un oraș vizitat un subiect, dar mai mereu a devenit obiect, mai ales de studiu.
În amintire, Basel va rămâne mereu legat de Picasso și consumul de oameni. Iar când scot imagini cu el, văd un pod, o barcă colorată, o terasă pe marginea Rinului.
Și aud un cor. Undeva deasupra Rinului, într-o biserică, la apus, într-o lumină blândă, am stat și am ascultat corul într-o rochie foarte scurtă. De ce am amintit de rochie? Pentru că a țâșnit din memorie, corul bisericii și rochia mea, nepotrivirea din simțuri, nepăsarea din minte.
Eu aș zice, după ce am scris acum, că abia la Basel, am început călătoria, până la Basel am fost în excursie.
Ce descoperire de luat aminte, blogul ăsta a început să fie mai mult decât benefic, a devenit învățător.

Picasso în buzunarul ursitoarei mele

Duminică, dintr-o întâmplare ținută în buzunar de ursitoarea mea, am ajuns într-un muzeu din Stuttgart la o expoziție Picasso. Înainte să ajung în sala unde erau pânzele lui, am zărit una dintre ele în peretele orizont. Am recunoscut cubicul și am zâmbit. Am privit toate pânzele expuse, pot spune că am savurat, de o pânză abia m-am desprins și ei i-am păstrat și privirea de rămas bun.
E prima dată când m-am surprins sedusă. M-am zgâit la multe tablouri, prin multe muzee, mi-am dorit de fiecare dată o revelație, dar mă îndepărtam dezamăgită. Velasquez, Bruegel, Monet, Rembrandt m-au încântat, mi-au stârnit o invidie atât de frumoasă artistic, dar nu m-au sedus.
Duminică m-am îndrăgostit amuzându-mă de pânza din fața mea. M-am îndrăgostit jucându-mă cu gânduri inechitabile pentru Picasso. Liniile le-am găsit infantile, portretul pocit, dar m-a reținut emoția și culoarea. M-am îndepărtat privind în urmă. Am descoperit pânze mai frumoase, mai expresive, dar pe furiș, ochii mei căutau portretul acela pocit. Am revenit la pânza mea, sufletul face posesivul atât de firesc, pânza mea a devenit cea mai frumoasă. Am părăsit muzeul într-o stare autentică de îndrăgostit.

O să postez aici și o fotografie, nu așteptați o imagine de calitate, căci e făcută cu telefonul, dar îmi doresc să împărtășesc cu cititorii blogului frumusețea pânzei mele.

555459_574906775852814_1138967454_n