Ce cărți purtăm la plajă

603357_497971666879659_373640588_nAm pus o întrebare pe facebook. Care sunt obiectivele blogului? Dacă îmi reprezint publicațiile periodice ca un proiect, ce anume ar fi de atins?

Am fost plăcut surprinsă de retroacțiune. Prefer cuvântul ăsta, retroacțiune. Indică o preferință pentru trecut, o întoarcere și îmi place cum sună. Mai mult ca feedback.

Răspunsurile la întrebarea mea mi-au fost de ajutor. Am reținut și o să dezvolt un program.

Azi îmi pun cuvintele în slujba unui unic răspuns. Să recomand lecturi pentru vacanța de vară. Am experiență cu plimbatul cărților la plajă. Ca impresionabilitate asupra mea la malul mării menționez cărțile Pe drum, Jack Kerouac, Fii și îndrăgostiți, D. H. Lawrence și Abatorul cinci, Kurt Vonnegut.

Beletristica, literatura artistică, are deliciul ei în arșiță. Toropeala de la soare și munca febrilă a minții fac poveștile să se desprindă de pe hârtie. Apari pe neașteptate în poveste. Eu am străbătut America cu Kerouac. Și Joyce m-a plimbat pe străzile din Dublin, dar o doamnă care scuipa semințe în urechea mea dreaptă mi-a întrerupt crud promenada. Elimina salivă.

Iată o lectură pe care NU o recomand la plajă, Ulise, James Joyce. O carte imensă, greoaie prin cantitate și limbaj, inconfortabilă pentru geanta fason purtată pe umăr cu cele utile pentru o zi pe plajă.

O primă cerință pentru cartea purtată la plajă. Să fie de dimensiuni reduse, format și număr de pagini. Am probat diferite dimensiuni și am hotărât, cele mai potrivite lecturi vin într-un format economic. Convenabil pentru umăr, geantă și minte sunt cărțile mici, fițuicile: eseuri, povestiri, romane, microromane.

Din lecturile mele propun: Lucian Blaga, Suveranii României. Monarhia, o soluție?, De ce este România altfel, Primul Război Mondial, Tragedia Germaniei 1914-1945.

Aldous Huxley, Porțile percepției, Raiul și iadul, Minunata lume nouă, Două sau trei grații.

Simone de Beauvoir, Femeia sfâșiată.

Livius Ciocârlie, Robert Șerban, Mai degrabă îmi vine să râd.

Alexandre Dumas, orice.

Andrei Ruse, Zaraza.

Paula Aldescu, Un vis de o zi, fix o fițuică, fix potrivită pentru șezlong, dudui confuze, cu atenție micșorată.

Mă opresc aici cu voință, lista ar continua la nesfârșit.

Pentru că mi-a fost cerută părerea, îndrăznesc. Nu uitați, e o regulă. La plajă cele mai potrivite cărți sunt cele mici. Ce ajunge în minte răstoarnă dimensiunile. Mic devine neglijabil, dacă citiți în dorul lelii, sper să nu fie o exprimare de la mine din Oltenia, mic devine captivant, cu un minimum de atenție sau colosal pentru cei absorbiți.

Aștept comentariile voastre de pe șezlong. Mulțumesc.

Zanzibar

De la umbra gândului, asta zice Pavic că este cuvântul, o să mă pornesc și eu acum să povestesc despre Zanzibar.
O săptămână între două vineri am privit apusul pe această insulă. Pentru descrierea Zanzibarului nu ma pot sluji de adjectivul frumos, în momentul în care aș scrie frumos m-ați putea considera fără tăgadă mincinoasă.
Frumos a fost valabil două zile, apoi natura și oamenii locului s-au așezat firesc în simțurile mele. Oamenii de aici nu trăiesc în natură, ci cu natura.
Când am traversat prima dată insula, iar de pe un geam murdar de mașină retina mea forma niște imagini cu case de chirpici răsărite parcă în marginea pădurii de palmieri, în gând, într-o tăcere ascunsă în tăcere am cerut să mă înapoiez acasă.
Ce am căutat în sărăcia aceea? Oamenii pe care îi priveam s-au născut doar ca să trăiască o viață, nu viața. Care o fi rostul lor?
Și care să fie rostul nostru? Sau al francezilor care ciripesc întruna, iar în momentul în care cineva îi întreabă de unde sunt muțesc pentru prima dată într-o oră în care nu și-au amintit să tacă?
Sau italienii aferați doar datorită unei naționalități din amintire de imperiu?
Care o fi rostul oamenilor?
Cu această întrebare chinuitoare care aproape mi-a îngreunat genele sau doar un colț de geană am ajuns pe plajă.
Tăcere.
Apa, culoarea, plaja, cerul care în Zanzibar te înconjoară ca o fustă cu crinolină picioarele femeii ajung să alunge din amintire sărăcia, iar după 3 zile de umblat pe insulă, prin sate de chirpici, printr-un oraș cu clădiri negre de timp și de mizerie, sărăcia nu mai este o realitate pe care dorești s-o alungi din amintire. În câteva zile un firesc al insularilor te cuprinde și pe tine.
Da, există sărăcie și oricât de pregătit te crezi pentru ea o să te izbească de pământ la prima întâlnire, dar într-un timp prezent, susținut cumva cu povești despre sultani, oamenii din Zanzibar trăiesc fără ziua de mâine.
Iar azi e suficient să-i facă să cânte, să zâmbească, să-și continue orele dimineții, prânzului și amurgului.
În Zanzibar, Dumnezeu nu a fost generos când a creat, Dumnezeu a eșuat lingvistic, căci eu scriu cu avânt emoțional, dar nu găsesc un cuvânt potrivit care să descrie insula, dar nu mă las și îmi permit, risc o comparație, Zanzibarul este prima contopire a îndrăgostiților, e ca atunci când totul pare o unică îmbrățișare, un unic sărut, iar apoi, sleit de puteri, te ridici în cot și privești chipul iubit sorbindu-i trăsăturile în ființa ta.
Zanzibar, Zanzibar…
Poate ar trebui să mergeți să vă convingeți singuri.

Cu steluță:
Am fotografii multe, dar o să pun imagini pe blog abia după ce mi-am terminat emoțiile de turnat în cuvinte.