Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "prezent"

Ne-am născut să trăim Acum

De 25 iun., 2015 2 Trăiri afective ale mele , , 2

312126_283826304960864_1639491810_nÎn trecut, și nu în trecutul îndepărtat, mi-am mai exprimat părerea despre nostalgia pe care o resimt unii dintre noi după copilărie.
Copiii de azi nu au copilărie, noi am avut copilărie. Ca argumente se enumeră cățăratul prin copaci, joaca cu mingea pe stradă, vacanțele petrecute la bunici.
Ca punct slab și condamnabil avem tehnologia pe care o folosește un copil azi: telefon, iPad, iPhone, iPod etc.

Mă străduiesc fix în acest moment să fac ordine în zarva de gânduri. Mi-e foarte greu să încep cu ceva anume, să construiesc fără să critic la rândul meu. Căci toată lumea critică. E cel mai la îndemână.

Aș începe cu ceva de care sunt sigură și de care toată lumea e sigură.

Postulat: trăim în epoca iPhone cu toate semnificațiile desprinse de aici.

O să merg mai departe cu o întrebare: cât de apropiați suntem cei din generația 83, generația mea, de bunici și de părinți?

Mai adaug o întrebare.

Cât de mult se întrepătrund mentalitatea și cultura noastră cu cea a părinților?

Copilăria este o perioadă. Semnificație: interval între naștere și adolescență. Restul ține de acțiune. Cățăratul ține de acțiune, de a acționa. Părinții fac educația copiilor. De ce nu-i duceți la cățărat? Ați putea să descoperiți că nici măcar nu le place. E cineva sau ceva de arătat cu degetul? Tehnologia? Un motiv l-am putea afla în congenital, lipsa însușirilor pentru o asemenea activitate.

Părinții le permit azi copiilor fel și fel de aparate. Părinții noștri ne trimiteau la bunici. Un alt fel de: cum punem problema?!

Probleme nici nu există, ne confruntăm cu situații. Cu situațiile trebuie să te adaptezi. Ce observ este o neputință în adaptare și cel mai mult un refuz. Nu era mai frumoasă copilăria noastră, pe aceea o cunoaștem. Necunoscând nevoile copilului actual se declanșează panică. Și fugim în trecut. Condamnăm prezentul pentru neputința noastră.

Am mers cu caprele pe câmp și am mers la Disneyland. Comparabile? Din ce punct de vedere? Mi s-au dezvoltat mușchii picioarelor pe câmp, dar ține și de genetică. La Disneyland m-am lăsat cuprinsă de iluzia unei lumi fericite.

În fapt, discuția ar putea avea ca punct de pornire acțiunea. O acțiune urmată de organizare, priorități, factor economic, educație. Și revenirea la postulatul enunțat mai sus: trăim în epoca iPhone. Unii se străduiesc să trăiască alte vremuri. O luptă fără izbândă. Soluția celor care nu se potrivesc în această lume: retragerea. Critica pe care o împrăștiați, atitudinea nostalgică și condescendentă nu vor face din această lume un loc mai bun. Iar lumea chiar poate fi un loc mai bun.

Lumea este un loc mai bun. Trăiesc oameni care nu critică, nu condamnă, te îndrumă, îți spun o poveste despre alte vremuri. Nu impun.

Oamenii aceia au forța să facă din copii și din timpuri o variantă bună și cea mai potrivită a noastră, a celor care ne-am născut să trăim ACUM.

Trăiți ACUM. E timpul nostru.

Între lumi cu Sorin Onișor

De 22 sept., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Muncesc la acest text de ieri. Nu am scris un rând, nu am notat un cuvânt sau vreo frază, dar mărturisesc că am muncit la el.
Ieri de dimineață, azi de dimineață, am formulat și reformulat în gând. Acum m-am așezat la scris.
Toți aceia care scriu presupun că au experiența pierderii momentului. Trăiesc ceva extraordinar, ei, cei care scriu, iar extraordinarul reprezintă categoria non mundanului, și realizează la un moment dat că în loc să-și petreacă prezentul, îl transformă, în cazul meu, într-un text pentru blog.
O secundă de luciditate mi-a fost suficientă. Am revenit în prezent, în dimineața mea, pe un deal acoperit de ceață, alături de Sorin Onișor.
Întâlnirea cu Sorin Onișor e povestea mea de azi. Intenționam să public doar o fotografie cu mine și cu el, dar m-am răzgândit. Imaginea constituie domeniul lui, pasiunea lui, stilul lui de viață.
Pentru aceia care nu au auzit niciodată de el, e bine venit cuvântul înaintea imaginii. Cuvântul meu despre el, simțirea și emoția mea.
Ieri am petrecut o dimineață în prezența lui Sorin Onișor, dar pentru prima dată l-am cunoscut în urmă cu un an pe un pod, nu orice pod, ci unul între lumi, cum chiar el mi-a subliniat, podul de la Porțile de fier.
Între lumi am strâns mâna și am urmărit cât am putut activitatea acestui om. Priveam amuzată și deconcertată. În fața mea se mișca un om, în mintea mea, într-un spațiu infinit, se mișca un zeu. Între timp s-a produs demascarea, Sorin Onișor a devenit Sorin, iar Sorin, cu însușirile lui excepționale, carisma și spectacolul pe care-l emană a reușit să transmită. Oamenii vorbesc de obicei, foarte rar își transmit ceva. Sorin transmite forța și putința lui de sublimare. Un profesor de geografie poate să devină un fotograf consacrat.
De ce este nevoie?
De pasiune.
Și uite și de asta, pentru mine destinul se acoperă de inutilitate. Nimeni nu ne hotărăște în mod fatal și irevocabil viața, ci noi înșine. Nici o forță supranaturală sau exterioară, ci forța noastră interioară, pasiunea și capacitatea de a sublima, de a ne desprinde de nevoile primare și de a da valoare lui a fi, a fi om, a fi propriul creator, a fi geniu prin cultivarea și maximizarea inteligenței.
Un geniu, cu toate însușirile și abilitațile, nu înseamnă nimic fără voința de a spori, supunerea formală ucide orice desfășurare întru acțiune.

Întrebarea mea de ieri, întrebarea mea pentru mine: câtă forță am eu în mine de sublimare?
Răspund azi: nu știu.

… loc liber să răspund în viitor.

Sorin Onișor prin cuvânt, în curând Sorin Onișor prin tehnica fotografierii.

La Baziaș, contactul cu minutul etern

De 24 mart., 2014 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ieri am tras cu urechea. E vorba de șuier, e vorba de clipocit. M-am așezat într-un mal de Dunăre, malul de la Baziaș. Am privit. În stânga mea, Mara arunca cu pietre. Prezent. În prezent am 30 de ani. Am închis ochii. Doar șuier și clipocit. S-a ivit copilăria. M-am dus nostalgic până la o vârstă cu o singură cifră.
Capul meu descria zborul unui vultur care a zărit hrană. Pândeam să văd ce scoate memoria. Formulam impresii și aranjam imagini. Africa și ogașele. În copilărie am cutreierat pe dealuri, prin păduri, traversam ogașele într-o stare febrilă.
În mintea mea s-a ivit Africa printr-o comparație. Continentul african m-a sedus, mi-a permis să-l calc devenind instrument de surprindere a frumosului, dar ogașul, ogașul a reprezentat pentru copilul impresionabil de atunci explorarea unei lumi necunoscute pe care o cuceream atunci când călcam pe rugi, dădeam la o parte crengi, mă speriam de șopârle.
Când ajungeam într-o poiană, mă simțeam ca Magellan, eram Magellan, am descoperit o poiană. Mă aruncam pe iarbă fără frică, atunci nu aveam temeri de șerpi. Îmi așezam doar pulovărul pe jos, mă trânteam pe el și priveam cerul. Încet încet mă plictiseam.
Veșnicia de aia s-a născut la sat, 5 minute puteau să reprezinte eternitatea, asta dacă nu ațipeam, iar când mă trezeam mă uitam în jur derutată crezând că e deja dimineață și trebuie să merg la școală.
Ce minut splendid și colosal experimentam apoi. Se instala pacea, școala era departe cu mirosul ei greu și înțepător de clor, iar cu simțurile recuperam șuierul și ciripitul.
Am retrăit ieri acele zile îndepărtate, atât de plictisitoare și totuși atât de pline de fantezie.
Am observat în jur nostalgia după acele vremuri, o dorință de reîntoarcere spre ele.
Eu nu știu dacă m-aș întoarce. Oamenii erau mai cruzi, mai aproape de natură, dar cruzi.
Aș schimba, dacă aș avea puterea, și cinismul de azi. Aș opri puțin ceasul prezentului, le-aș da un minut să stea pe iarba crudă de primăvară și să privească cerul, să experimenteze veșnicia lui Blaga, veșnicia omului de la sat. Dar doar atât, mentalitatea ar face ravagii.
Da, oamenii sunt înclinați să uite urâtul, femeile au tendința să glorifice copilăria, eu sunt un exemplu, dar există în biblioteci publice și personale, adunate în cărți, faptele oamenilor.
Glorificăm trecutul și comportamentul cetățenilor de atunci, purtăm nostalgii în suflet după unele deprinderi și obiceiuri ale unei societăți trecute, dar ne-ar fi suficient un mic exercițiu de memorie, un raționament să ne dăm seama că de fapt nu tânjim după ce a fost, ci după sentimentele noastre cu care trăiam în trecut.
Prezentul conține tot, natură, obișnuințe, deprinderi, tradiții, tot ce trebuie este să mai stăm din când în când în loc.
Stai omule în loc, fără nostalgii, fără să tânjești, doar stai și trăiește, ia contact cu minutul etern, cu plictiseala, cu emoția de a descoperi o atât de nesemnificativă poiană, poiana care ne transformă pe toți în exploratori.

Notă: Baziaș este locul unde Dunărea intră la noi în țară.